m a n u p r o p r i a

La ultima noastră vizită la Roma, am mâncat în Ostia, orașul de pe litoral, niște ciurigăi italieni delicioși, numiți chiacchiere. Una dintre motivele călătoriei noastre de ziua mea de naștere din acest an a fost repetarea acelei experiențe culinare.
Ambele excursii au ieșit de minune. Din păcate, datorită falimentului cauzat de epidemie nu am putut savura ciurigăii din barul din Ostia, acum în paragină.
Căutând alternative, a doua zi, în timp ce luam micul dejun la barul de lângă cazarea noastră am descoperit chiacchiere. Tocmai eram pe punctul de a înghiți ultima bucată din croissantul cu fistic ca să pot comanda o tavă cu ciurigăii italieni apetisanți când observ că domnul elegant care năvălise cu câteva secunde mai devreme în locație comandase deja toate bucățile din vitrină... Deoarece mai aveam puțin până la întoarcerea acasă, mi-a mai rămas o singură șansă: să cumpăr chiacchiere din aeroport. Chiar am reușit să găsesc un loc unde mă așteptau câteva bucăți de ciurigăi. M-am așezat la coadă, când femeia spaniolă din fața mea a strigat uimită: carnaval!, iar vânzătoarea îi și împacheta de zori toți ciurigăii. Așa că am ratat și această ocazie. Mai exista soluția de tip do-it-yourself care a dus la acest rezultat...

Pentru că în acestă perioadă mulți dintre noi avem timp și chiar disponibilitate emoțională să facem ordine între lucrurile vechi și astfel, inevitabil, suntem invadați de amintiri, cred că ne și apucăm să gătim unele „delicatese“ care ne-au marcat copilăria. Din această categorie de preparate dulci fac parte și „bombele“, cum li se zicea pe atunci, acum li se spune mai degrabă biluțe sau bulgărași căci vremurile s-au schimbat și uneori nu e indicat să faci afirmații necugetate.
Eu totuși voi continua să le numesc bombe cu vișine din vișinată. Avem nevoie de biscuiți (de tip popular), unt, zahăr, zahăr vanilat, cacao, vișine din vișinată și apă.
Amintindu-mi de gustul acestor „bombe“ mi-am completat foaia de ieșire din casă și m-am dus la magazin să cumpăr ingredientele. Din păcate am găsit doar biscuiți populari la kilogram în pungi sigilate și unt cu un conținut mai mic de grăsime.
După ce am mărunțit biscuiții, am adăugat cacaua cernută, iar deasupra am turnat siropul cu unt și am început să frământ cu mare grijă. Compoziția era foarte uscată din cauza biscuților și untului „degresat“, astfel că a durat o veșnicie până când am reușit să fac niște bombe uriașe câtuși de cât rotunde. În schimb gustul a compensat toate neplăcerile îndurate. Era gustul atât de binecunoscut din copilărie.

În urmă cu o lună, pe fondul isteriei media­tice legate de coronavirus, de frică să nu rămână fără rezerve de mâncare, multe persoane au dat buzna în hipermarketuri și au cumpărat practic tot ce se putea, indiferent dacă aveau sau nu aveau nevoie de acele produse. Astfel că rafturile magazinelor au devenit pustii, iar eu n-am mai apucat să cumpăr nici făină, nici drojdie. Timp de câteva săptămâni am raționalizat făina și cele 2 pliculețe de drojdie din dotare. Și uite că n-am murit de foame...
Vinerea trecută însă, spre marea mea surprindere, s-a băgat făină și chiar și drojdie, mai mult, drojdie proaspătă. Așa că am cumpărat 2 kg de făină și 5 (cinci) pachețele de drojdie mici. Casiera, cu care în aceste vremuri grele am început să ne cunoaștem și să ne simpatizăm, se uită lung la mine și îmi spune că dacă mai vreau, există bucăți mari de drojdie într-un loc mai ascuns din magazin și că pot să o bag chiar și în congelator, căci cine știe ce vremuri ne așteaptă. I-am mulțumit, dar nu i-am urmat sfatul. Și rău am făcut, căci a doua zi nici urmă de drojdie...
Ajungând acasă, simțeam nevoia să fac ceva bun și dulce, iar pentru că fusesem cuprinsă de binecunoscutul sentiment al alimentelor date pe cupoane, m-am conectat instinctiv la copilărie. Și am ales să fac un cuib de viespi.
Acest preparat dulce, făcut din aluat de cozonac, este bine întipărită în mintea copiilor din Transilvania. De fiecare dată când mergeam la bunica, eram întâmpinată cu mirosul de vanilie impregnat în bucătăria ei spațioasă. Abia așteptam momentul în care bunica mea deschidea cuptorul și apărea priveliştea fermecată cuibului de viespi, care se lipea de degete și avea un gust plin de savoare.
Așa că m-am apucat să frământ aluatul din făina de curând măcinată și drojdia proaspătă, am adăugat lapte, unt, ou, lapte, zahăr, zahăr vanilat, apoi am amestecat umplutura: untul, zahărul și zahărul vanilat.
După ce aluatul a crescut, l-am întins cu sucitorul, astfel încât să aibă o grosime de 0,5 cm, apoi pe suprafaţa lui am întins umplutura şi am rulat-o. Am tăiat rondelele, bucățile de „de cuib de viespi“ le-am așezat în 2 cratițe mai joase, am mai lăsat să crească puțin, apoi le-am pus la cuptor la foc mic. Când au început să prindă culoare, am turnat deasupra o cană cu lapte îndulcit cu zahăr și zahăr vanilat, am mai lăsat cuibul de viespi câteva minute la cuptor. Nici n-a apucat să se răcească ca lumea, ne-am și apucat să-l mâncăm. Nu înainte însă de a imortaliza cuibul de viespi de pe vremea pandemiei.

De curând am petrecut câteva zile împreună cu familia la Paphos, în Cipru. Pe lângă portocalele, bananele, mandarinele și lămâile autohtone, înmiresmate, dulci și foarte gustoase, am cumpărat o casoletă de fructul dragonului sau pitaya. Acest fruct exotic în formă rotundă, având o „înfățișare“ destul de stranie, are o pulpă dulce și semințe negre. De regulă fructul se taie în două, iar pulpa se scoate cu lingurița. Pulpa cremoasă ere un gust dulce-acrișor.
Fructul dragonului este originar din Mexic și e foarte popular atât centrul și sudul Americii, cât și în Asia. Este un aliment bogat în vitamina C, calciu și magneziu, recomandat pentru numeroasele sale beneficii. Dintre acestea fac parte, potrivit naturalfoodbenefits.com, următoarele:
1. Nu are colesterol și grăsimi saturate
Pitaya nu are colesterol și grăsimi saturate, care mențin la un nivel indicat tensiunea arterială. Semințele acestui fruct sunt bogate in acizi grasi polinesaturați Omega-3 și Omega-6, care reduc nivelul trigliceridelor și scad riscul tulburărilor cardiovasculare.
2. Bun antioxidant
Pitaya ajută la neutralizarea substanțelor toxice, previne radicalii liberi și protejează împotriva cancerului. Fitoalbuminele sunt cele care ajută la prevenirea apariției celulelor canceroase și contribuie la accelerarea procesului de eliminare a metalelor grele.
3. Sursă importantă de vitamina B și C
Printre numeroasele vitamine pe care le întâlnim la acest fruct exotic sunt vitamina B și vitamina C. Vitamina B1 crește nivelul de energie din corp și contribuie la stimularea metabolismului, în timp ce B2 este benefică mai ales pentru accentuarea poftei de mâncare, iar B3 acționează pentru reducerea colesterolului. Vitamina C din pitaya ajută la vindecarea cicatricelor, zgârieturilor și protejează, de asemenea, sistemul imunitar.
4. Hidratează pielea
Fructul originar din Mexic ajută și la refacerea țesuturilor pielii, mai ales în partea de hidratare. Pentru a acționa, este nevoie ca pulpa cremoasă să fie pasată bine și aplicată pe corp de cel puțin două ori pe săptămână.

Vizavi de piața Crângași vin în fiecare dimineață femei din jurul Bucureștiului să vândă produse proaspete, ascunse printre mașinile parcate. Din când în când apare și un bătrânel, care se așază pe o găleată goală de vopsea și vinde ceea ce tocmai i se coace prin grădină. Bătrânelul gârbovit, neîngrijit, cu haine zdrențuroase și cu unghiile netăiate arată de ți-e mai mare mila! De regulă mă opresc și cumpăr ceva de la el, mai mult ca să-l ajut cumva. Acum câteva zile mi-a vândut niște trandafiri cam ofiliți, dar extraordinar de înmiresmați, astăzi a adus spre vânzare și o găleată de piersici, de mărimi neuniforme, pătate vai de mama lor. De anul trecut țineam minte că, la fel ca în multe alte cazuri, aparențele înșală, și de fapt sunt niște fructe deosebit de aromate, având gustul piersicilor din copilărie... sau pe aproape. Nu era nimeni când m-am apropiat și am cumpărat o cantitate destul de mare, între timp în jurul nostru s-au oprit și alte gospodine foarte agitate să nu cumva să scape această ocazie unică. Ne-am continuat drumul, am luat câte ceva din piață, iar la întoarcere l-am zărit din nou pe bătrânel, când tocmai se suia la volanul unei mașini. Și nu era o mașină oarecare, ci un ditai jeepanu' dichisit...
După ce am ajuns acasă, am spălat piersicii, le-am desfăcut de sâmburi, le-am tăiat în jumătăţi, apoi în bucăţi mai mici, am pus o cantitate destul de mare de zahăr peste ele și le-am lăsat circa o oră. După aceea le-am pus la fiert, iar la final am adăugat zeama de la o lămâie bio calabreză. A ieșit ceva sublim!

Într-una din postările mele anterioare am vorbit despre nespole, zis și moșmon sau nisper japonez.
De curând prietena mea din Calabria mi-a făcut o surpriză. Mi-a trimis nespolino – lichior preparat din sâmburi de nespole. Este o licoare care te unge pe suflet, atât de catifelată și cremoasă.
Pentru a prepara nespolino, se clătesc sâmburii de nespole, li se curăță coaja, apoi se taie în bucăți și se zdrobesc, după care se așază într-un borcan închis ermetic peste care se toarnă alcoolul și se lasă într-un loc întunecos, agitând borcanul din când în când. După câteva săptămâni (conform unelor rețete după 40 de zile) se prepară siropul din apă și zahăr, se lasă să se răcească și se adaugă peste compoziția din borcan. După câteva zile se strecoară folosind un tifon și se așază în sticle. Se mai lasă câteva săptămâni, cel puțin două, după care se servește. Prepararea necesită timp și energie, dar și rezultatul va fi pe măsură. Hai noroc, cin-cin!

În grădina din spatele blocului avem un cais. Chiar dacă „afară plouă, ninge; afară-i vijelie“, cum zice Vasile Alecsandri, acest cais înflorește la fiecare sfârșit de iarnă. Apoi, cu puțin noroc, florile se transformă treptat în fructe. Mai multe sau mai puține la număr. Anul acesta a fost unul prielnic pentru caisul nostru, iar rezultatul a fost pe măsură. Ieri, aplecându-ne din balcon, am cules roadele bogate, apoi am făcut un gem de caise delicios și foarte aromat.
Am spălat bine caisele, le-am tăiat în jumătate, am scos sâmburii, am pus câteva linguri de zahăr și le-am lăsat circa o oră ca să lase zeamă. Am adăugat sucul de la o lămâie bio calabreză și le-am pus la foc mic. După circa o oră, timp în care am amestecat gemul din când în când, am luat vasul de pe foc și am așezat gemul de caise în borcane. Am obținut câteva borcănașe de gem de caise bio, deosebit de gustos.
Documentându-mă în legătură cu originea caiselor, am dat peste un articol privind viața locuitorilor din Hunza, numită și Valea Vieții din nord-vestul Pakistanului, unde unul dintre secretele longevității de invidiat a băștinașilor constă în consumul caiselor în cantități imense. Caisul este unul dintre puținii pomi fructiferi care s-au putut adapta la asprimea climei din regiune. Caisele sunt mâncate crude în anotimpul cald, iar cantitățile care nu pot fi consumate sunt pregătite pentru iarnă într-un mod original. Caisele rămase sunt tăiate în două și puse la uscat pe tăvi uriașe de lemn, care sunt urcate apoi pe acoperișul caselor pentru ca soarele timid de vară să conserve principiile active, vitaminele și mineralele din valoroasele fructe. La fel sunt preparate și cireșele sau prunele. Sâmburii de caise sunt sparți, iar miezul este strâns cu mare grijă. După ce este uscat tot la soare, miezul sâmburilor este măcinat într-o făina din care femeile Hunza pregătesc aluat pentru pâine și prăjituri tradiționale. Caisele conțin mari cantități de vitamine B, un excelent element natural împotriva cancerului (sursa).

De curând am petrecut câteva zile într-un sătuc de lângă Budapesta, la băiatul meu. Am fost surprinsă de recolta bogată de căpșuni din grădina casei în care locuiește. Le-am observat întâmplător, iar când le-am gustat, mi-au amintit de căpșunile din grădina bunicii mele. Le-am cules cu multă grijă și am savurat fiecare fruct. Erau parfumate, aromate și delicioase. În plus, sunt și bio, așa că am preferat să le mâncăm proaspete. După ce am ajuns acasă, am primit de la o cunoștință un coș plin cu căpșuni de grădină, tot bio, parfumate și aromate. Am mâncat cât am putut, iar din restul, circa o jumătate de kg, am făcut dulceață. O dulceață ca la mama acasă. După ce le-am curățat și le-am spălat, am pus câteva linguri de zahăr și le-am lăsat circa o oră. Din zeama rezultată am făcut o sticluță de sirop de căpșuni la rece, iar peste căpșuni am mai adăugat 5 linguri de zahăr, zeama de la o lămâie bio calabreză, le-am pus la fiert la foc foarte mic și a ieșit o dulceață de te lingi pe degete. Singura problemă este cantitatea, care este extrem de mică... Dar pe cât de puțină, pe atât e de delicioasă.

Deoarece am fost acolo tocmai în postul Paștelui, la Tropea în timpul zilei mai toate restaurantele, pizzeriile, magazinele, fast food-urile erau închise. În prima zi am colindat circa o oară până să găsim un restaurant deschis. Spre seară ne-am dat seama că ar fi cazul să cumpărăm ceva pentru micul dejun de a doua zi. Învârtindu-ne prin centrul orașului, am intrat într-un magazinaș cu produse ale micilor producători din zonă. Era plin-ochi cu toate bunătățile. M-am mirat deoarece doar vinul local la litru avea indicat prețul: 5 euro vinul roșu și 2,50 euro vinul alb. În rest nici o etichetă. Cei doi vânzători, soț și soție, păreau extrem de binevoitori. Ne-au făcut 2 senvișuri cu caș proaspăt și am luat și un produs de patiserie local numit pitta’mpigliata. În total am plătit 15 euro (evident fără bon), ceea ce mi s-a părut cam mult. Peste două zile ne întoarcem în același loc, însă ne-am lecuit după țeapa luată. Am cumpărat aceleași lucruri, căci ambele au fost foarte gustoase, dar înainte am întrebat prețul. Un sanviș era 2,50 euro, iar pitta’mpigliata costa 7 euro. Deci paguba noastră era de 3 euro, ceea ce corespundea exact cu discountul primit la pizzerie în seara precedentă. Deci la capitolul pagube eram pe zero.
Pitta’mpigliata este un preparat dulce tipic calabrez, care s-a născut în provincia Cosenza, într-un fermecător sat San Giovanni in Fior. Acest preparat dulce a fost pregătit în special cu ocazia nunților și la fel cu mai toate deserturile calabreze, și din acesta lipsește crema. Este un preparat dulce-uscat.
Pentru aluat avem nevoie de următoarele ingrediente: făină, ouă, ulei de măsline, suc și coajă de portocale, zahăr, lichior dulce, scorțișoară, praf de copt. Ingredientele necesare pentru umplutură sunt: miere, nuci, stafide, praf de cuișoare și de scorțișoară, lichior dulce, coajă de portocală și de lămâie.
Este un preparat dulce care seamănă puțin la gust cu baclavaua, un amalgam de savori și gusturi fine.

Bunicii mei din partea tatălui locuiau la Sfântu Gheorghe, în județul Covasna, într-o casă pitorească cu o grădină mare, care se întindea până la gârlă. În spatele grădinii, între masa de lemn aflată în umbra unui nuc și gârlă, lângă gard se aflau niște plante cu „tija“ roșie și cu frunze imense. Țin minte că bunica prepara o bunătate de prăjitură cu rubarbă.
La începutul verii rubarba se găsea din abundență și la piața din orașul meu natal, Brașov. Mama făcea mai ales compot, iar după moartea ei, am continuat tradiția de a face compot de rubarbă. La un moment dat, sora mea a mâncat la cineva un tort de rubarbă și a venit cu rețeta acasă. În ultimii ani s-au schimbat multe, sora mea a plecat din țară, iar tata a murit. Așa că, din păcate, la Brașov ajung din ce în ce mai rar...
Zilele trecute am avut o surpriză: intrând din întâmplare la Lidl, am zărit lăzi întregi de rubarbă. M-am bucurat foarte tare și am cumpărat o cantitate consistentă, din care, evident, am făcut compot. Am curățat „tijele“ de rubarbă, le-am tăiat, am pus apa la fiert, zahărul, apoi am lăsat circa 5-10 minute să fiarbă.
Nu am reușit să mă mai satur de compotul copilăriei mele, gustul atât de bine cunoscut care m-a dus înapoi în vremuri îndepărtate.
Am fost curioasă de unde provine și ce beneficii are această plantă atât de îndrăgită de mine. Spre marea mea surprindere am aflat că rubarba este o plantă originară din Tibet, care ulterior a fost cultivată şi în Europa. Datorită multiplelor beneficii pe care le are, în vechime a fost mai scumpă decât şofranul.

De la rubarbă se consumă doar tija. Frunzele sunt toxice şi pot fi chiar fatale. Conţin oxalaţi, toxine puternice, otrăvitoare, care sunt foarte periculoase dacă sunt consumate în cantităţi mari. Mâncatul în cantităţi mari de frunze de Rheum poate cauza dificultăţi în respiraţie şi arsuri ale cavităţii bucale şi a gâtului.
Rubarba a fost utilizată în scopuri medicale (ca laxativ) încă de acum câteva mii de ani, de către chinezi. Mai târziu, a ajuns pe continentul european – mai exact în Grecia – din Turcia, în secolul al XIV-lea, odată cu alte mărfuri care au tranzitat lumea islamică pe vechiul Drum al mătăsii, scrie bucatareli.com.
Tot datorită rutelor comerciale care traversau ţările de la Marea Caspică, rubarba a ajuns în Rusia, unde a crescut ca plantă sălbatică timp de câteva sute de ani. (sursa)

Zilele trecute am primit de la prietena mea din Reggio Calabria o cutie întreagă de moșmone (nespole) japoneze. După ce două zile am înfulecat, împreună cu soțul meu, cât am putut, m-am gândit că ar trebui să încerc să fac un borcan de dulceață din cele care au rămas.
După ce am spălat bine fructele, le-am decojit, după care am scos sâmburii și am tăiat nespolele în două, apoi în patru. Am adăugat circa jumătate de cantitate de zahăr, am amestecat totul și am lăsat circa două ore ca să lase zeamă. Deoarece am primit și lămâi bio, tot din sudul Italiei, am stors o lămâie și am adăugat-o la compoziția din fructe și zahăr. După circa 50 de minute de fiert la foc mic, am așezat dulceața într-un borcan, căci doar atât mi-a ieșit.
Am obținut o dulceață de nota zece.

În urmă cu circa o lună am petrecut câteva zile în Tropea, sudul Italiei. Acest oraș, cocoțat pe o stâncă deasupra uneia din cele mai frumoase plaje de pe țărmul calabrez, este probabil cel mai pitoresc oraș de pe coastă. În afara faptului că ne-am simțit ca acasă, fiind primăvară, ne-am putut bucura de nenumărați pomi înfloriți. Pe lângă portocali și lămâi care înfloreau și dădeau roade în același timp, am întâlnit o serie de pomi fructiferi caracteristici acelei zone. Printre ei se află și nisperul sau moșmonul japonez. Prima oară am mâncat așa-zisele nespole anul trecut când am fost în vizită la prietena mea din Reggio Calabria.
Fructele sunt in general rotunde-eliptice, coaja lor au o culoare de la galben pal până la portocaliu strălucitor, iar culoarea pulpei variază de la crem la portocaliu, miezul e dulce-acrișor, cu o aromă ce te duce cu gândul la gutuie.
La Tropea moșmonii încă nu erau copți. Amintindu-i prietenei mele acest fapt trist, ieri seară am avut surpriza să primesc de la ea, printre alte bunătățuri, și o cutie de nespole. Nu am rezistat și am înfulecat imediat vreo 10 fructe mari, aromate, foarte gustoase.
Moșmonul japonez (numit uneori și nisper japonez) este un arbust mare, frunzele sale nu sunt căzătoare, ci e verde pe toată durata anului. Este unică între pomii fructiferi prin faptul că de obicei înflorește la sfârșitul toamnei sau începutul iernii, iar fructele se coc la sfârșitul iernii sau în primele săptămânii ale primăverii.
Fructul are niveluri mari de zaharuri, acizi și pectină. Se consumă proaspătă sau se prepară din ele salate de fructe, dulceață, tarte de fructe, budincă, fructe însiropate, peltea sau chutney. Siropul de moșmon japonez amestecat cu alte ingrediente se folosește în medicina tradițională chineză pentru tratarea faringitei și ca expectorant, pentru tulburări digestive și respiratorii. Din nisper se poate face și vin.

După mâncărurile grase, sățioase, consumate cu poftă de Crăciun și Anul Nou parcă simțim nevoia să mâncăm mai puțin și în special ne este poftă de fructe și legume.
Am avut norocul ca înainte de Crăciun să primesc de la prietena mea o ladă plină de citrice netratate din sudul Italiei, Calabria. Lada era plină de portocale, lămâi, bergamote, pomelo, grepfrut, chitru și mandarine. Până acum nu am mâncat chitru, ci doar am admirat în Taormina fructele mari, galbene, care arată ca niște lămâi-gigant.
Mi-a luat ceva timp până am găsit denumirea în limba română, căci în italiană se numește cedro. Definiția din DEX este:

chítru sm [gr. ϰίτρος] – Arborele Citrus medica, originar din Asia, cu flori mari, albe și cu fructe comestibile.

Chitrul (Citrus medica) face parte din familia citricelor, este originară din Birmania și India, iar în Europa a ajuns în secolul al III î.Hr. Florile de chitru sunt mari, în faza de boboc au culoare roșie- violacee, după care ajung să fie albe. Fructele sunt galbene, mari, foarte parfumate, seamănă cu niște lămâi imense, au coaja groasă, iar miezul este la fel de zemos ca cel de la lămâie, și au multe semințe. Din uleiurile esențiale extrase din stratul exterior al cojii de chitru se prepară cunoscutul lichior din Corsica, numit cedratine.
Fructele se pot consuma proaspete, e foarte gustoasă până și partea albă de sub coajă. Cojile se folosesc pentru prepararea dulcețelor, marmeladei, siropurilor, iar coaja confiată este folosită mai ales în patiserie.
Chitra conține zaharuri, săruri minerale, fibre, acid citric, vitamine (mai ales vitamina C, importantă pentru dezvoltarea sistemului imunitar al organismului). Se poate folosi și pentru a accelera digestia, mărunțind coaja și fierbând-o circa 20 de minute.

În fiecare țară există anumite alimente considerate purtătoare de noroc, dacă sunt consumate în ajun de anul nou sau în prima zi a acestuia. Pe lângă faptul că aceste mâncăruri sunt deosebit de gustoase, ele promit să aducă noroc și prosperitate. În Ungaria, ca și în Transilvania, dar și în Italia, lintea este considerată un aliment norocos, deci de pe masa de anul nou nu poate lipsi supa de linte. Lintea simbolizează monedele, iar faptul că, așezată în apă, lintea se umflă, înseamnă că aduce prosperitate.
Dacă tot sunt marcată de vizita făcută anul trecut în Iran, am ales să pregătesc o supă de linte persană. Atât ca ingrediente, cât și ca gust este diferită de supa de linte tradițională ungurească.
Diferă, dar e delicioasă.
Am folosit linte verde, ceapă, morcovi, tulpini de țelină (apio), roșii, lămâi uscate, ulei de măsline, mentă uscată, turmeric, sare, piper, frunze de pătrunjel, boia dulce, sumac și suc proaspăt de lămâie.
Am călit ceapa tăiată mărunt, după care am adăugat morcovii și tulpinile de țelină. Le-am lăsat să se călească câteva minute, apoi am adăugat apă și restul ingredientelor, mai puțin roșiile decojite și tăiate și lămâile uscate puse în apă. După ce au fiert 30 de minute, am adăugat roșiile și lămâile, le-am mai fiert puțin. Eram foarte nerăbdători să o gustăm, astfel că abia a avut timp să se răcească puțin, că am și mâncat-o. Pe toată. Sperăm să ne aducă bani și belșug din plin. Că la gust a fost nemaipomenită.

Zilele acestea am fost mai liberă, astfel că am reușit să continui rememorarea aventurilor noastre din Iran din această toamnă. Poate nu întâmplător, pe facebook a fost postată o rețetă foarte apetisantă de meshkoofi, o budincă cu șofran și apă de trandafiri. Știind că soțul meu e înnebunit după deserturi, mai cu seamă cele exotice, în această dimineață am preparat o porție de astfel de budincă.
Meshkoofi este un desert Iranian şi este perfect pentru a fi servit la dineuri sau la întrunirile de familie, deoarece se poate face cu o zi înainte. Acest lucru este chiar indicat, căci astfel are timp să se răcească la frigider și gusturile să se armonizeze. De regulă nu ofer rețete, dar de astă dată fac o excepție, și voi descrie cantitățile exacte de ingrediente, precum și modul de preparare. E bine de știut că se prepară extrem de repede, în maxim 15 minute.

Ingrediente:
• 5 linguri de zahăr
• 4 linguri de amidon de porumb
• 0.5 l apă (eu am folosit lapte pentru ca gustul să fie mai catifelat)
• 1 lingură de apă de trandafiri iraniană
• 2 linguri de șofran, înmuiat în apă fierbinte
• 2 linguri de migdale decojite, tăiate
• 1 lingură de cardamom verde măcinat
• fistic verde și firicele de șofran pentru ornat

Mai întîi am pregătit șofranul. Deoarece în contact cu apa caldă șofranul eliberează foarte multe arome, peste șofran se toarnă apă fierbinte până este complet acoperit și se lasă câteva minute. Într-un vas se amestecă amidonul de porumb cu puțină apă rece, până se omogenizează, se adaugă laptele și se pune la fiert până dă în clocot. Apoi se incorporează zahărul, șofranul, migdalele tăiate, cardamonul, iar la sfârșit apa de trandafiri. Se mai fierbe 5 minute, apoi se toarnă în pahare și se decorează cu fistic tocat mărunt și firicele de șofran. Se lasă să se răcească la frigider minim 3/4 ore. Dacă de revelion avem musafiri și vrem să-i impresionăm cu o delicatesă orientală, meshkoofi este alegerea perfectă. Cu acest preparat rapid și exotic vă doresc LA MULȚI ANI!