m a n u p r o p r i a

Am copilărit la Braşov, într-un bloc de pe bulevardul Victoriei, la 2 minute de Şcoala nr. 8. Deşi nu stăteam la casă, nu duceam lipsă de spaţiu de joacă. În faţa blocului exista un teren imens, care se întindea aproape până la clădirea şcolii, iar în partea dreaptă, până în piaţă. Era o piaţă imensă, în aer liber, în care se găseau de toate. Ţin minte că de Ziua Recoltei, sărbătoare mare la vremea respectivă, în plin socialism (sau comunism, sau ce-o fi fost...). În această zi îmbelşugată ne duceam în piaţă cu părinţii şi sora mea să facem proviziile de iarnă. Cumpăram morcovi, mere, pe care le înveleam apoi în hârtie de ziar şi le aşezam într-o lădiţă, pe balconul care nu era închis. Mai luam şi nişte cartofi de Covasna şi câteva kilograme de vinete gutoase, cu miezul alb, din Regat (cum se spunea pe atunci). Ajungând acasă, mama le cocea, făcea o salată de vinete, fără maioneză, doar cu ceapă, iar restul le băga la congelator. Iarna scotea câte o porţie și pregătea o salată de vinete. Le mâncam fie dimineața, fie spre seară, când ne întorceam de la joacă frânți de oboseală și rupți de foame.
În această dimineaţă am făcut o salată de vinete, ca la mama acasă, de astă dată cu maioneză, folosind o porţie din ceea ce am pus la congelator. Simplu şi delicios.
Salata de vinete în stil românesc se prepară din vinete coapte şi tocate, amestecate cu ulei de floarea-soarelui şi ceapă tocată. Se poate face cu maioneză sau doar simplu cu ulei. Ca ingredient opţional se poate folosi usturoiul.
Pentru salata de vinete făcută după o reţetă turcească se foloseşte iaurt, usturoi, mentă şi pătrunjel proaspăt. Aceasta este o explozie de arome şi prospeţime. Din fericire am gustat-o adesea, ca meze. Ţin minte că prima dată am gustat-o pe Insula Prinţilor, lângă Istanbul, când chelnerii ne-au umplut masa cu aperitive (meze).

Cred că nu poate fi ceva mai plăcut ca în plină iarnă să ajungi în Nordul Africii. Pe lângă Egipt, principala ţară care m-a fascinat este Marocul. Prima dată am ajuns în minunatul Maroc în urmă cu şase ani, la sfârşitul lui ianuarie. Am plecat pe ninsoare, iar la Marrakesh erau 24 de grade, apoi, la Essaouira, pe malul oceanului, la soare erau 35 de grade. Primul tagine l-am mâncat la gazda noastră din medina Marrakesh-ului. Era pregătit ca la carte, un tagin cu pui şi legume. Atunci am hotărât să-mi cumpăr şi eu un astfel de vas. Şi tare bine am făcut.
Tajinul este un preparat specific beduinilor din nordul Africii, numit după vasul în care este gătit. Vasul tajin tradițional este fabricat din pământ ars, glazurat în exterior și uneori bogat ornamentat. În tajin se pot prepara tocane din orice fel de carne (pui, vită, pește, cămilă etc.), dar și mâncăruri vegetariene. Fără a se folosi apă, ingredientele se pun în baza rotundă cu fund plat a vasului, peste care se pune capacul conic. Tajinul se așază deasupra unor cărbuni încinși la o distanță mai mare față de aceștia, ca temperatura din interiorul vasului să nu crească foarte repede. Datorită formei țuguiate, capacul dirijează scurgerea condensului înapoi în baza vasului pe marginile acesteia, așa că în timpul fierberii carnea nu stă în apă, facilitând astfel reacția Maillard dintre aminoacizi și zaharuri, deci mâncarea devine mai gustoasă. Într-un tajin putem obține o explozie de arome combinând ingrediente aparent incompatibile. Condimentele cele mai folosite sunt ghimbirul, chimenul, curcuma, scorțișoara și șofranul. În cazul tajinului vegetarian, se poate folosi boiaua de ardei dulce și ardeiul iute.
De astă dată am preparat un tagine de pui cu lămâi murate şi măsline verzi. Este o mâncare exotică, lămâile murate îi dau un gust acrişor şi uşor amărui, măslinele se potrivesc de minune, iar bucăţile întregi de scorţişoară dau un plus de iz exotic.

Ador sudul Italiei, Calabria şi Sicilia sunt unele din destinaţiile mele preferate. Până acum am vizitat în lung şi-n lat aceste zone, din februarie până în noiembrie. Din păcate de Crăciun încă nu am experimentat bunătăţile pregătite de sărbătoarea naşterii Domnului. În Sicilia se fac, printre altele, cannolo siciliano, paste di mandorla sau panettone siciliano, iar în Regio Calabria: torrone calabreze, petrali, susumelle calabrezi, pignolata, giuggiulena.
În urmă cu doi ani am gustat pentru prima dată bunătatea de petrali, tradiţionala prăjitură calabreză de Crăciun, umplută cu smochine şi migdale. Prietena mea, care locuieşte în Regio Calabria, mi-a dat reţeta originală. În această prăjitură se regăseşte toată savoarea acelei zone minunate, smochinele dulci, coapte, migdalele uriaşe, alunele şi nucile. Şi unde se întâmplă ca atât la cocă, cât şi la umplutură să se folosească zeamă de portocale (după unele reţete chiar şi zeamă de lămâie)? Evident că în Regio Calabria, căci în împrejurimi cresc portocale, lămâi, bergamote în livezi întinse cât vezi cu ochii.
Prepararea prăjiturii petrali este destul de migăloasă, eu obişnuiesc să pregătesc umplutura cu câteva zile înainte. Umplutura conţine smochine, nuci, migdale, alune de pădure, vino cotto, ciocolată neagră. Iar pentru aluat se foloseşte făină, praf de copt, zahăr, ouă, zahăr vanilat, unt, portocală, un strop de vermut, scorţişoară.

Acum câteva zile a început să înflorească trandafirul japonez şi, spre surprinderea mea, în loc de floarea roşie cu care eram obişnuită, s-a deschis o floare de un roz pal, aproape albă. M-a minunat şi mi-am adus aminte de turta dulce glazurată din copilărie pe care le pregătea mama cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun, ca sa aibă timp să se facă mai moi. Arătau atât de bine alături de alte fursecuri, prăjiturele, dar şi ca decoraţii pe pomul de Crăciun. Le străpungeam cu un ac gros în care era aşezată şi ața, făceam un nod şi le aşezam direct în pom, alături de lumânările adevărate pe care le prindeam de crengile bradului, precum şi numeroasele decoraţii pregătite manual acasă, la grădiniţă sau la şcoală.
Am răsfoit caietele cu reţele ale bunicii şi ale mamei şi m-am minunat de numărul mare de reţete pentru pregătirea turtei dulci. Lângă fiecare reţetă erau trecute câteva însemnări, de la cine este reţeta, dacă e bună, dacă a fost încercată etc. Mi-am dat seama că este o adevărată artă a face prăjituri – şi în general mâncare – cu dragoste şi pasiune. M-am decis să folosesc reţeta mamei mele şi spre surprinderea mea era trecută „încercată“ şi „de la Berta“, adică bunica mea dinspre tata. Am căutat în caietul ei de reţete şi am găsit-o. După denumirea de turtă dulce, era scris cu creionul roşu, aproape indescifrabil: „de la mămica“. Şi astfel, pas cu pas, am dat peste o reţetă veche de vreo 100 de ani. Turta dulce se face din următoarele ingrediente: făină, zahăr pudră, miere, ouă, zahăr vanilat, ghimbir şi o gamă largă de mirodenii proaspăt măcinate (scorţişoară, cuişoare, ienibahar şi cardamom).

Saleurile sunt foarte strâns legate de cele două mari sărbători creştine: Crăciunul şi Paştele.
Îmi aduc aminte că acasă, la Braşov, în preajma sărbătorilor, pe măsuţa de servit întotdeauna era pregătită o farfurie cu saleuri, câteva pahare micuţe şi o sticlă de palincă, procurată pe atunci de la o rudă îndepărtată de la ţară, care se risca să facă palincă de prune acasă. Acest obicei l-am întâlnit şi la socrii mei. Mai ales în serile de iarnă nu poate fi nimic mai plăcut ca atunci când te aşezi confortabil, împreună cu familia la una-două păhărele de palincă şi, de preferinţă, doar câteva saleuri. Şi atunci începe să se deşire lanţul amintirilor.
Despre toate acestea mi-am adus aminte când pregăteam pachetul de Moş Nicolaie pentru soacra mea de la Cluj. Pusesem deja dulciuri, fructe, dar mai lipsea ceva. Evident: saleurile. Deoarece poşta se închidea la ora 19 şi urmau câteva zile libere, am făcut foarte rapid o porţie de saleuri cu chimen. Nici nu reuşiseră să se răcească ca lumea, le-am şi împachetat şi le-am trimis la Cluj.
Saleurile fragede cu chimen sunt economice şi uşor de preparat. Eu am făcut varianta foarte simplă, folosind făină, unt (prefer să folosesc unt sau untură în loc de margarină), gălbenuş şi un vârf de cuţit de praf de copt. După ce-am întins şi tăiat în făşii aluatul, l-am presărat cu chimen pisat puţin în mojar şi sare de Himalaya dată prin râşniţă. Toată casa mirosea atât de bine a chimen, încât m-am întors în gând în casa părintească din Braşov...

Anul acesta am ratat spectacolele de la FNT. Iar pentru că Festivalul de Dramaturgie Contemporană de la Braşov era în plină desfăşurare, mi-am luat o zi liberă şi am plecat în oraşul meu natal să văd spectacolul programat pentru seara de miercuri. Deoarece am ajuns mai devreme, împreună cu prietena mea bună din Braşov am pornit peste deal, în căutarea timpului pierdut. Aşa am ajuns acolo unde locuiau bunicii în timpul copilăriei mele. Sus, pe Dealul Melcilor, în pădure, era micuța casă, asemănătoare celei din povestea „Hansel şi Gretel“ de fraţii Grimm. Părea a fi făcută din turtă dulce, cu multe muşcate la ferestre. Era o casă de vis.
Ajungând la faţa locului, eram convinsă că doar datorită copacilor care au crescut între timp nu se vede casa din amintirile mele. Cu greu ne-am croit drum şi, spre stupoarea mea, aveam în faţă o clădire ruinată, fără acoperiş, fără uşi şi fără geamuri. Am fost şocată. Nimic nu semăna cu casa din copilăria pierdută. După ce mi-am revenit, am strâns câteva frunze uscate ca amintire...
Ajungând acasă, la Bucureşti, am căutat printre reţetele bunicii şi, în amintirea casei bunicilor, am preparat o turtă dulce cu vişine din vişinată. Mi-a luat cam mult timp să aleg din multitudinea de reţete care au la bază mierea. Printre ingredientele folosite se numără ghimbirul, scorţişoara şi cuişoarele. Aseară le-am copt şi au ieşit minunate, căci înglobau toate sentimentele mele legate de bunici, casa bunicilor și oraşul meu natal.

În această seară am avut o surpriză plăcută – a sosit de la prietena mea din sudul Italiei pachetul cu citrice delicioase, netratate: lămâi, portocale, mandarine şi bergamote. Am preparat repede o cantitate mare de limonadă, evident fără zahăr, cu câteva frunze de mentă proaspete, am mâncat câte o mandarină şi o portocală, am ras coaja unor portocale, bergamote şi lămâi şi am tăiat coaja subţire a celor 10 lămâi, având grijă să nu tai şi din partea albă. Am desfăcut sticla de alcool şi am turnat-o peste cojile de lămâi. Peste vreo două săptămâni voi putea gusta deja acest lichior de lămâie minunat.
Lichiorul de lămâie, Limoncello, este o băutură din Italia, care de regulă se consumă după masă, ca digestiv. Ingredientul principal este lămâia, de preferat netratată, cu coaja groasă, bogată în uleiuri esenţiale şi frumos mirositoare. Limoncello a fost „inventat“ pe coasta Amalfi. În timp ce Sorrento, Amalfi şi Capri se întrec pentru a fi recunoscuţi ca regiune de origine a acestei băuturi alcoolice, limoncello se prepară în toată Italia, fiecare zonă având specificul ei – de exemplu în nord cojile de lămâi sunt ținute în grappa.
Oricare ar fi metoda de preparare, rezultatul este atât un digestiv plin de prospeţime, cât şi un lichior pentru însiropat torturile şi adăugat la salata de fructe.

De curând am văzut filmul Octav, cu cei doi monştri sacri, Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc în rolurile principale. Un film lin ca o adiere de vânt, care m-a făcut să mă întorc în timp şi să fac o călătorie imaginară în casa bunicilor mei din Braşov, care locuiau într-o casă izolată, aflată în mijlocul pădurii de pe Dealul Melcilor. Simţeam mirosul nucilor căzuţi în iarbă, aerul proaspăt, curat. Iar în casă m-a întâmpinat mirosul de vanilie. Cu ochii minţii am văzut o tavă plină de cremşnit. Şi aşa s-a întâmplat ca după film, deşi se făcuse deja târziu, m-am apucat şi am făcut o tavă de cremşnit, după o reţetă secretă de la bunica mea, moştenită la rândul ei de la bunica ei.
Cremşnitul este o prăjitură compusă din două foi de aluat foietaj între care se pune cremă de vanilie. El este un clasic al cofetăriei austro-ungare, care s-a răspândit în multe ţări europene, inclusiv în Transilvania. Documentându-mă pe internet, am rămas stupefiată de faptul că în zilele noastre crema se face din budincă şi/sau frişcă. Nici vorbă de aşa ceva, cremşnitul clasic nu conţine aceste „îmbunătăţiri”. Mi se pare o blasfemie. În anii comunismului, când nu se găsea lapte sau se termina în faţa noastră, chiar dacă ne trezeam de la ora patru dimineaţa şi ne aşezam la coadă sticlele de lapte goale, iar noi încercam să conversăm şi iarna să ne mişcăm ca să nu îngheţăm, crema era trucată cu apă şi astfel devenea groasă şi translucidă. Tot aşa am citit pe undeva că la prepararea foilor se foloseşte margarină. Nici vorbă, se face din unt şi smântână.
Am căutat în caietul cu reţete al bunicii mele şi am pregătit un cremşnit delicios, ca la bunica acasă.

Azi dimineaţă pe la ora 6, când m-am trezit afară era o ceaţă foarte densă. M-a cuprins o stare plăcută, de nostalgie. Simţeam oarecum că se apropie Crăciunul. Pentru a prelungi această stare, m-am gândit să fac un chec cu ghimbir, mirodenii (scorţişoară, nucşoară, cuişoare, coajă de lămâie) şi melasă. Acest chec a fost inspirat de o prăjitură germană foarte aromată. Poate fi servit simplu sau cu iaurt. Este un deliciu culinar, cu multe beneficii pentru sănătate.
Bunicii noştri foloseau melasa, siropul dens, de culoarea caramelului, obţinut în timpul prelucrării trestiei sau sfeclei de zahăr, ca hrană pentru vite. Cercetătorii au arătat că melasa conţine atât minerale, cât şi vitamine în stare pură, precum şi faptul că este mult mai sănătos decât zahărul. Melasa este menţionat pentru prima dată într-o carte din 1852, scrisă în limba portugheză. Ea era folosită pentru producerea lichiorului fermentat numit: rom.
Ghimbirul are un parfum iute, citric. Rădăcina proaspătă de ghimbir se curăţă de coajă şi se rade sau se taie fin, apoi se adaugă în mâncăruri de genul tocanei sau a celor preparate prin prăjire rapidă. Gimbirul măcinat şi uscat se foloseşte şi la prăjituri, aluaturi şi mâncăruri cu curry.
Deoarece ajută la calmarea tractului digestiv, se foloseşte în mod tradiţional pentru efectele antigreaţă, în special sub forma ceaiului de ghimbir şi a sucului acidulat de ghimbir, ori în supă. Femeile însărcinate îl pot utiliza fără temeri pentru combaterea greţurilor matinale. Gingerolul, un compus din ghimbir, reducere inflamaţia şi intensifică activitatea cerebrală. Poate îmbunătăţi memoria şi viteza de gândire, şi aşa pare că ţine sub control şi migrenele. Efectul antiinflamator al ghimbirului poate ajuta la calmarea durerii şi a inflamaţiei la persoanele cu artrită.

La începutul lui noiembrie am fost în vizită la rudele mele din Braşov. Ne-au aşteptat cu mese întinse, aşa cum se obişnuieşte în Transilvania, am băut pălincă, am mâncat boiereşte. La un moment dat mi-a atras atenţia un borcan mic, aşezat pe masă, conţinutul căreia care avea o culoare splendidă, cu aspect cristalin. Am gustat din el şi am rămas cu gura căscată, nu numai pentru că mă cam pişca, ci şi pentru gustul sofisticat. Am aflat că era dulceaţă de ardei iuţi. Mai mâncasem aşa ceva, trimis de prietena mea in Reggio Calabria şi acela era deosebit de gustos, semăna mai mult a pastă şi se mânca cu diferite sortimente de brânză. În schimb aceasta era ca vestita dulceaţă de trandafiri din Bulgaria, doar că în loc de petalele de trandafiri erau bucăţele de ardei iuţi coloraţi, roşu şi verde.
Ajungând acasă, am rămas cu gândul la această dulceaţă şi m-am hotărât să o prepar şi eu, mai cu seamă că ardeii iuţi condimentează bucătăria multor ţări de pe întregul mapamond, în special mâncărurile tropicale, începând din Mexic şi până în Thailanda. Cayenne, pimiento, chipotle, jalapeño şi paprika – toţi sunt membri ai aceleiaşi familii de ardei iuţi, bogaţi în vitamine şi antioxidanţi cu puternice efecte antiinflamatoare ce pot reduce tensiunea şi ameliora bolile cardiace. Conţin valori mari de capsaicină, folosită în tratamentul local al durerii şi inflamaţiilor, cu rol inhibitor asupra formării colesterolului, iar clorofila din ardei are rol anticancerigen. Ardeii iuţi pot ajuta la scăderea în greutate ca urmare a creşterii uşoare a ratei metabolice – vă ajută să ardeţi mai repede grăsimea. Ardeii iuţi proaspeţi reprezintă o sursă excelentă de vitamina C, iar culoarea lor intensă indică un conţinut ridicat de carotenoide (ardeii iuţi de culoare roşie conţin de 10 ori mai mult betacaroten decât cei verzi), printre care antioxidanţii luteină şi zeaxantină, ce protejează vederea.

Fructele sunt pline de vitamine, antioxi­danți, minerale și fibre esențiale, care asigură protecție împotriva bolilor și necesarul de energie. În plus, conțin puține calorii și nu au grăsimi. Cum sunt atât de multe fructe din care putem alege, vom găsi întotdeauna ceva care să ne tenteze. Fructele sunt o bază ideală pentru deserturi sănătoase, ca adaos atractiv pentru salate, și chiar pentru multe mâncăruri condimentate. Sunt, de asemenea, un aliment ușor de transportat și de mâncat oriunde. Consumul unei mari varietăți de fructe este mai benefic decât con­centrarea pe un anumit tip de fructe, căci nu există dovezi că un singur tip de fruct este mai eficient în a oferi protecție față de vreo boală specifică decât toate celelalte. Pentru a lărgi gama de tipuri de fructe consumate, e bine să alegem dintre fructele gal­ben-por­to­ca­lii (mango, piersici, caise, pepene), citrice, bace (căp­șuni, zmeură, afine), fructe exotice (guava, fructul pasiunii, papaya, kiwi, curmale) și altele, cum sunt merele, perele, bana­ne­le, ananasul și prunele. Când este posibil, sunt de preferat fructele de sezon mâncate crude, pentru a maximiza cantitatea de minerale și vitamine – chiar și un gătit foarte rapid reduce conținutul de nutrienți. Totuși, fructele gătite, conservate și congelate au încă un conținut ridicat de nutrienți, iar fructele conservate în suc propriu au mai puțin zahăr decât cele conservate în sirop, și au aromă și gust mai puternic.
Pe lângă aspectul vizual plăcut, rodia are un conținut ridicat de vitamina C și fibre. Sunt de preferat fructele ce par grele pentru dimensiunile lor, bogat colorate, cu coaja fermă, nebătută. Rodiile se pot păstra foarte bine în frigider, rezistând chiar și 3 luni.

Fiecare din noi avem momente când ne cuprinde nostalgia. Aşa am păţit şi eu astăzi: mi-am adus aminte de cutia albă, de pantofi, căptuşită cu hârtie albă, în care erau aşezate cornuleţele fragede, cu gem de caise. Li se spunea cornuleţe alpine, poate pentru că erau pudrate din belşug cu zahăr vanilat. Şi acum le simt gustul, se topeau în gură. Nostalgia m-a făcut să pregătesc o porţie dublă de cornuleţe fragede, cu untură, după o reţetă veche ungurească, de la bunica. De ce untură? Multă vreme s-a crezut că grăsimile de proveniență animală sunt nesănătoase, însă cercetările din ultimii ani au demonstrat contrariul. Având în componență, printre altele, grăsimi mononesaturate, acid oleic și vitamina D, untura asigură un nivel scăzut de depresie, reglează producţia de hormoni tiroidieni, menține un nivel scăzut al colesterolului și previne apariţia cancerului. În plus, mâncarea gătită cu untură are un gust delicios.
Aceste cornuleţe sunt uşor de preparat, se păstrează chiar şi o lună de zile, sunt delicioase şi pentru micul dejun alături de un pahar de lapte, cafea cu lapte sau cacao.

Se pare că după o toamnă blândă vine frigul peste noi, așa că a sosit momentul pentru a savura o cană de salep fierbinte. Atunci când e frig, plouă sau e ceaţă în Istanbul, e timpul să bei o ceaşcă sau chiar două de salep – pe stradă, într-o cafenea sau în vârful Turnului Galata, după ce frigul ţi-a intrat până în măduva oaselor. Începi să simţi cum această băutură cremoasă se răspândeşte prin tot corpul.
Salepul este preparat din lapte, praf din tulpină de salep (un soi de orhidee sălbatică) şi scorţişoară. Se spune că este o băutură tradiţională din timpul Imperiului Otoman. Pe lângă faptul că salepul este deosebit de gustos, are şi numeroase beneficii pentru sănătate: calmează căile respiratorii, reduce tusea, dar este benefic şi pentru inimă şi creier. Pudra de salep se obţine din orhideele sălbatice ale căror tulpini sunt spălate, apoi fierte, uscate şi măcinate mărunt.
O cană de salep face minuni!

Tabbouleh (sau salată de bulgur cum i se mai spune) este una din cele mai populare salate din Orientul Mijlociu, originară din zonele munotoase ale Libanului şi Siriei. Tabbouleh-ul se compune din roşii, ceapă, mult pătrunjel, mentă, ulei de măsline, suc de lămâie. Ingredientul principal este bulgurul, care este un amestec de grâu tare curăţat, prefiert, uscat şi mărunţit grosier, cu valori nutriţionale mai mari ca ale orezului sau cuşcuşului. În regiunea din jurul Munţilor Liban, Valea Beqaa şi Baalbek se cultivă un soi de grâu din care se obţine un bulgur deosebit de gustos. În unele locuri salatei se adaugă cubuleţe de castraveţi şi/sau usturoi. Se mai poate adăuga rodie, sumac, coriandru, ienibahar. În afara Libanului, tabbouleh este servit ca aperitiv (mezze) şi în Palestina, Israel, Siria, Iordania, Irak, Turcia (numele turcesc al salatei este kısır).
Cel mai gustos tabbouleh l-am mâncat la Baalbeck, unde a durat ceva până am reuşit să fac rost de reţeta originală, care conţine şi amestecul libanez din şapte ingrediente.

După părerea mea oraşul Yazd din inima Iranului este unul din locurile cele mai încântătoare de pe Pământ. Am vizitat această oază din deşert în urmă cu patru ani şi abia aştept să mă reîntorc. Alături de sharbat-e tokhme sharbati (băutura cu seminţe de chia) foarte răcoritoare, în Yazd am gustat pentru prima dată şi keyk yazdi (brioşe din Yazd). Gustul lor specific mi s-a întipărit în papilele gustative. Am pregătit brioşele cu miere şi cardamom inspirate din prăjiturelele iraniene amintite mai sus. Brioşele mele au căpătat o aromă încântătoare de la apa de trandafir şi cardamom, foarte răspândite şi apreciate în Orientul Mijlociu. După ce am aşezat ingredientele pe masă, am tăiat mărunt fisticul, care, presărat deasupra brioşelor, le face puţin crocante, am măcinat cardamomul, am desfăcut sticla cu apă de trandafir, întreaga bucătărie s-a umplut de o mireasmă dulceagă îmbietoare şi m-am trezit brusc în lumea celor 1001 de nopţi.