Somon cu ierburi aromatice – Thursday, 19 October 2017

Încă din copilărie am privit cu fascinaţie truda somonului, care trăieşte în mare, dar pentru a se reproduce urcă în apele dulci, îşi efectuează aşa-numita călătorie nupţială. După această pledoarie pentru viaţă îmi este greu să revin la prepararea somonului cu plante aromatice...
Ingredientele folosite sunt: pătrunjel cu frunze plate, piper negru proapăt măcinat, muştar cu boabe. Crusta se obţine din amestecul unei cantităţi de pâine integrală cu frunze de pătrunjel şi ulei de măsline. După ce aşezăm somonul în tavă şi îl pudrăm cu piper, îl ungem cu muştar, apoi răsfirăm compoziţia amestecată peste fileurile de somon. Îl coacem la cuptor, în 10-15 minute îl putem servi.
Panna cotta – Sunday, 15 October 2017

Numele de panna cotta vorbeşte de la sine despre modul de preparare, pentru care avem nevoie de puţine ingrediente: smântână pentru frișcă, zahăr, gelatină, plus păstaie de vanilie sau zahăr vanilat. În trecut, gelatina se obţinea prin fierberea oaselor de peşte. În zilele noastre există mai multe tipuri de panna cotta: unele sunt aromate cu vanilie, altele cu ciocolată, dar reţeta originală este cea cu gust delicat de frişcă. Întotdeauna se serveşte rece, de la frigider şi este însoţit de sirop, dulceaţă sau fructe confiate. Eu prefer să-i savurez gustul mătăsos fără toate acestea.
Zarzavat pentru iarnă – Thursday, 12 October 2017

Legumele folosite sunt: morcovi (în cantitate dublă faţă de restul legumelor), ţelină, rădăcină de pătrunjel, frunze de pătrunjel, ardei capia, ceapă. După ce le curăţ şi le spăl bine, soţul meu le dă prin maşina de tocat, apoi le amestec într-un lighean, adaug sarea grunjoasă pentru murături (neiodată). Las amestecul peste noapte, după care, storcând câte o mâna de zarzavat, îl aşez în borcane spălate şi uscate. Simplu şi gustos.
Mesirul combate și răceala – Tuesday, 10 October 2017

Potrivit legendei, după moartea soţului, Ayşe Hafsa Sultan, prima soţie a sultanului Selim I al Imperiului Otoman și mama sultanului Suleiman Magnificul s-a îmbolnăvit foarte tare. Medicii n-au reuşit să o vindece. De aceea sultanul a apelat la conducătorul şcolii teologice din Manisa, Merkez Muslihiddin Efendi, căci lângă moscheea Selim din Manisa exista un mic spital unde se făceau experimente cu plante medicinale. Merkez Muslihiddin Efendi a preparat o pastă din 41 de ingrediente şi a trimis-o sultanului. Ayşe Hafsa s-a vindecat şi ar fi vrut să împartă şi cu oamenii pasta-minune, de aceea sultanul a decis că în fiecare an pe 22 martie, de ziua sosirii primăverii, să se arunce poporului din minaretele moscheilor din oraş pasta învelită în hârtie. Tradiţia datează din anul 1527 şi ţine chiar şi în zilele noastre.
Printre cele 41 de ingrediente folosite pentru obţinerea pastei mesir se numără: anason, ienibahar, piper negru, cardamom, scorţişoară, cuişoare, cocos, coriandru, chimion, ghimbir, şofran, coajă de portocală, rubarbă, curcuma, vanilie.
Datorită plantelor şi condimentelor folosite, mesirului îi sunt atribuite numeroase efecte terapeutice, printre altele combate răceala, alină durerea din gât, creşte pofta de mâncare, are efecte diuretice, scade oboseala, iar unii consideră că este chiar și un afrodiziac.
De mesir sunt legate şi diferite credinţe populare. De exemplu, se crede că cel care consumă în mod regulat mesir nu va fi muşcat de şarpe, fetele care consumă mesir se vor mărita chiar în acel an, totodată mesirul ajută la creşterea potenţei şi ajută cuplurile infertile.
Ciocolata de casă – batonul copilăriei mele – Sunday, 8 October 2017

Abia aşteptam să ne vizităm bunicii, căci atunci primeam şi câte o bucată de ciocolată de casă.
Mă cuprinde şi acum nostalgia locului. Cealaltă amintire legată tot de ciocolata de casă mă duce în Moldova, la Rădăuţi. Se întâmpla la începutul anilor 1980, în plină eră socialistă, când practic nu se prea găsea nimic de mâncare. Mă aflam, cu echipa de baschet din Braşov, în cantonament în liniştitul orăşel Rădăuţi. Dormeam la internat, mâncam la cantină, iar antrenamentele se ţineau într-un parc. Atunci am cunoscut nişte bucătărese foarte cumsecade, mămici la rândul lor, care în decursul unei săptămâni au făcut pe dracu-n patru şi ne-au preparat de trei ori ciocolată de casă delicioasă.
Încă de mică mi-am propus să învăţ să fac batonul, ciocolata de casă. Şi, zic eu, am reuşit să mă perfecţionez în această îndeletnicire. De peste 30 de ani produc, în cantităţi destul de serioase, batonul copilăriei mele.
Ingredientele folosite sunt: lapte praf, unt, zahăr tos, zahăr vanilat sau miezul păstăii de vanilie, cacao, esenţă de rom sau rom cubanez. Am încercat tot felul de sortimente de lapte praf, de la Milupa, când băiatul meu era mic, continuând cu tot felul de lapte praf îndulcit, până la laptele praf clasic, integral Rarăul. Deoarece nu mă pot abţine şi mănânc mai mult de un baton, încerc să reduc puţin din calorii folosind unt ProdLacta de la Braşov, aici intervine şi patriotismul meu local, cu 60% grăsime, cacao cu conţinut redus de grăsimi. La un moment dat, am redus şi cantitatea de zahăr, dar n-am câştigat nimic, căci cantitatea de produs finit s-a redus practic cam la jumătate.
Fiind fascinată de orientul mijlociu şi cel îndepărtat, în ultima vreme am adăugat la compoziţie şi seminţele păstăii de cardamon strivite în mojar, în plus am turnat şi un strop de cafea. Cu altă ocazie am strivit „acele“ de rozmarin tot în mojarul meu minune şi l-am adăugat. Am mai condimentat ciocolata de casă cu florile de levandă din grădina băiatului meu. În cazul în care am pus mai mult cacao, ciocolata mea era aproape amăruie, am adăugat şi piper de cayene sau piper roşu măcinate.
Lapte de pasăre – Friday, 6 October 2017

laptele de pasăre este un preparat culinar din categoria deserturilor. El constă dintr-o cremă fină de vanilie obţinută prin fierberea gălbenuşului de ou cu adaos de zahăr, lapte şi vanilie. La finalul fierberii se adaugă cu lingura mici grămăjoare de albuş de ou, bătut spumă cu zahăr şi aromat cu vanilie. Rezultatul final este o cremă fină de vanilie deasupra căreia plutesc grămăjoare albe de spumă de albuş fierte. Datorită aspectului său, se mai poate numi şi bulgări de zăpadă.
Se pare că aceste desert este de origine franceză, care s-a răspândit şi în alte ţări europene în secolul al XVIII-lea. Francezii îi zic „Île flottante“ (insulă plutitoare), în engleză se numeşte „Floating Island“, iar în spaniolă „Isla flotante“. Nemţii îl numesc „Schnee-Eier“.
Dar oare de unde provine „lapte de pasăre“, denumirea acestui desert în română şi în maghiară? Se pare că este vorba de traducerea literală a expresiei din latină „lac gallinaceum“ (lapte de găină). Această hiperbolă se referă la o mâncare extrem de gustoasă, dar atât de greu de obţinut, încât e practic inexistentă, precum laptele de pasăre.
Clătitele împăratului – Thursday, 5 October 2017

Această specialitate, numită în nemţeşte Kaiserschmarrn, provine din Austria și a cucerit întreaga lume. Poate fi considerată un desert bogat sau un fel de mâncare principală dulce.
Cine o fi oare împăratul responsabil pentru aceste clătite? Există mai multe variante în ceea ce priveşte originea acestei specialităţi. Se consideră că ar fi apărut pe vremea domniei împăratului Franz Iosif. Una din legende spune că împăratul era înnebunit după clătite, iar când acestea nu reuşeau cum trebuie, erau rupte, prea groase sau prea arse, erau servite slujitorilor şi au fost numite „mizeria împăratului“.
O altă legendă drăguță spune că pentru nunta împăratul Franz Iosif şi Elisabeta de Bavaria (care va deveni mai târziu împărăteasa Sissi), bucătarul-şef al curţii regale a creat un desert special făcut din ouă, lapte, făină, zahăr şi stafide. Ţinând la siluetă, Elisabeta a refuzat să mănânce din desert. Împăratul i-a luat farfuria şi a spus în glumă: „Atunci dă-mi să văd noua amestecătura preparată de Leopold al nostru“. Desertul era mâncarea preferată a împăratului şi a fost numit „clătitele împăratului“.
Clătite cu dulceaţă – Thursday, 5 October 2017

Există multe variante ale clătitelor, fiecare ţară îşi are propria sa versiune, practic ele s-au răspândit peste tot în lume. Potrivit unor surse, ele datează din epoca romanilor şi se numea placenta. Se crede că pe atunci aluatul era prăjit pe pietre rotunde, de unde provine şi forma rotundă păstrată pe meleagurile noastre până în zilele noastre. Se consideră că aceste preparate au fost răspândite pe drumurile srtrăbătute de legiunile romane, de-a lungul Dunării, precum şi în Anglia, Germania şi Franţa.
În unele ţări, ca Germania sau Polonia, se prepară şi clătite din cartofi. În alte ţări, precum Canada, SUA sau Egipt, se folosește drojdia sau praful de copt pentru a face clătitele mai pufoase. Este interesant că în Franţa, unde sunt cunoscute sub denumirile crêpes, begnetele, pannequet, s-a dezvoltat o adevărată industrie a clătitelor, există numeroase restaurante specializate pe clătite. În Olanda ele sunt servite mai ales seara, la cină, iar în SUA şi Canada ele se mănâncă mai ales la micul dejun. În Ungaria sunt foarte cunoscute clătitele cu carne suprapuse à la Hortobágy sau clătitele Gundel, „inventate“ de soţia scriitorului Márai Sándor.
Clătitele ruseşti se numesc blini, care au o însemnătate aparte în timpul postului. Umplutura de mac, mere sau miere este adăugată la aluat, de aceea blini rusesc este mai gros.
Clătitele din Malaezia sunt verzi şi se numesc kuih dadar, iar în India se numesc murtabak, ceea ce înseamnă împăturit – aceste clătite sunt umplute cu multă carne şi împăturite.
Clătitele marocane sau beghrir se mai numesc şi clătite cu o mie de găuri. Ele sunt groase, incredibil de pufoase. Se servesc mai ales la micul dejun, căci sunt foarte săţioase. În mod tradiţional aceste clătite se mănâncă în formă sărată cu brânză topită şi ulei de măsline, sau în varianta dulce cu unt topit la care se adaugă miere.
Plăcinta de dovleac și cocos – Saturday, 26 August 2017

Potrivit specialiştilor, scorţişoara face parte din topul celor 20 cele mai bune condimente, alături de ghimbir, nucşoară, cuişoare. Este un condiment obţinut prin măcinarea scoarţei unui copac din familia dafinului. Este foarte bogată în antioxidanţi, ajută la reglarea glicemiei şi reducerea colesterolului. Se pare că funcţia cognitivă şi memoria este stimulată mirosind scorţişoara.
Ghimbirul se foloseşte, în mod tradiţional, pentru efectul său de anti-greaţă, poate îmbunătăţi memoria şi viteza de gândire, totodată are un puternic efect antiinflamator. Actualmente oamenii de ştiinţă studiază capacitatea ghimbirului de a ţine sub control migrenele.
Nucşoara este sămânţa unui arbore înrudit cu magnolia şi are puternice proprietăţi antibacteriene. Se pare că inhibă enzima din creier care contribuie la demenţă. Acum se studiază şi potenţialul antidepresiv al nucşoarei.
Cuişoarele sunt mugurii uscaţi ai unui copac din familia mirtului. Sunt bogate în vitamine, minerale şi antioxidanţi. Remediul tradiţional al durerilor de dinţi este o muşcătură dintr-un bob de cuişoare.
Şi pentru că este totuşi o prăjitură tipic americană, iată şi componenta de peste ocean a acestei bunătăţi: siropul pur de arţar. Acesta, potrivit nutriţioniştilor, este cel mai sănătos îndulcitor natural. El conţine mai puţine calorii decât mierea şi o concentraţie mai mare de minerale (potasiu, zinc, fosfor, seleniu, magneziu, cupru, fier etc.). Siropul de arţar se obţine din seva copacului, iar după fierbere se obţine siropul concentrat, care este mult mai dulce decât cel proapăt extras. Prin condensare se ajunge la un conţinut de zahăr de circa 50-60%.
Tradiţia obţinerii siropului de arţar a fost preluată de la amerindieni, care aveau o metodă extrem de simplă de recoltare a sevei de arţar. Primăvara crestau trunchiul copacului în care puneau un jgheab. Seva de arţar se scurgea într-un vas aşezat la baza trunchiului copacului de-a lungul unei aşchii de lemn. Lichidul colectat era fiert, iar prin evaporarea apei devenea din ce în ce mai dulce şi astfel se obţinea siropul de arţar. Continuând fierberea, obțineau zahărul de arţar. Din păcate zahărul obţinut din sfeclă sau trestie de zahăr este mai ieftin de produs şi, deşi este foarte sănătos, zahărul din arţar este prea scump ca să le înlocuiască.
Ghiveciul – simplu şi gustos – Saturday, 26 August 2017

În cartea „Bucate, vinuri, obiceiuri româneşti“ gastronomul-scriitor Radu Anton Roman pledează pentru acest fel de mâncare delicios: „Mâncărică cumpătată [...] care, dacă e bine rânduită, te face de lingi cratiţa şi pe dosul afumat şi pupi mâna care a făcut-o, că-i sfinţită.“
Şi pentru că, în sfârşit, se pare că am scăpat de canicula verii, se apropie toamna, sezonul murăturilor şi al conservelor, m-am apucat să fac câteva borcane de ghiveci „natural“, foarte simplu şi gustos. Conţine doar trei ingrediente: ceapă, roşii coapte de grădină şi ardei gras. În timpul iernii, când poftesc o mâncărică mai de vară, fierb câţiva cartofi sau o porţie de orez, de preferat orezul brun, sau bulgur, deschid un borcan de ghiveci şi în 10-15 minute masa e gata. Din acest ghiveci la borcan se poate prepara o tocăniţă de carne (mai ales de porc), o mâncare de ficăţei, crenvurşti sau cârnaţi debreţin.
Cozonacul-turban – Saturday, 26 August 2017
Guguluful apare în secolul al XVII-lea, iar originea numelui acestui cozonac este cuvântul Gugelhupf sau Gugelhopf din limba germană. Gugel înseamnă „scufie“, foarte la modă în Germania medievală, iar Hupf semnifică „drojdie“. Potrivit unora, Gugelhupf ar proveni de la cuvântul compus din limba germană Kugelhut, unde Kugel semnifică „bilă“, iar Hut semnifică „pălărie“.
De guguluf se leagă mai multe legende. Una din legende spune că, după vizita făcută în Betleem, cei Trei Magi au ajuns în Alsacia. Localnicii oraşului Ribeauville i-au primit cu ospitalitate. În semn de recunoştinţă, cei Trei Magi au preparat o prăjitură în formă de turban, care amintea de turbanul pe care-l aveau pe cap. Şi astfel s-a născut guguluful (în alsaciană Kougelhopf). Chiar şi în zilele noastre, în fiecare an are loc Festivalul gugulufului la Ribeauville. Potrivit altei legende, guguluful provine din Austria şi a ajuns la Versailles prin intermediul Mariei Antoaneta.
Pasiunea mea, Marlenka – Thursday, 24 August 2017

Prăjitura armenească cu miere o putem pregăti şi noi înşine. Trebuie să ne înarmăm cu multă răbdare, căci coacerea numărul mare de foi necesită mult timp, dar, la fel ca Avetisyan, cu această prăjitură de casă şi noi vom culege lauri. Pentru foi putem să folosim propria noastră reţetă din moşi-strămoşi, cu care suntem obişnuiţi. Crema este cea care dă diferenţa esenţială dintre versiunea noastră şi cea armenească. Adăugând la crema de vanilie nuci măcinate mărunt şi cremă de caramel obţinem caracterul inedit, armenesc al prăjiturii Marlenka.
Brioşe cu banane – Saturday, 19 August 2017

Ele ies foarte pufoase, conţin o cantitate mică de zahăr şi grăsimi. Pentru că este cald, le recomand alături de un pahar de lapte rece sau călduţ. Prefer să nu le mănânc în faţa televizorului, pentru că dispar într-o clipă de pe tavă, fiind deosebit de gustoase.
Ingredientul principal al pâinii cu banane (banana bread) sunt bananele „prea“ coapte. Celelalte ingrediente sunt: făină, zahăr, unt, praf de copt, bicarbonat de sodiu, zahăr vanilat. Pâinea cu banane poate fi preparată în diferite moduri, în formă de tort, prăjiturele şi brioşe. Se mai pot folosi şi fulgi de ciocolată, care se combină absolut delicios cu bananele. Pentru servire se poate folosi miere, nuci, migdale, fistic.
Reţeta pâinii cu banane a început să fie publicată în cărţile de bucate din SUA în jurul anilor 1930. A ajuns să fie foarte cunoscută şi îndrăgită după apariţia prafului de copt. Unii istorici care se ocupă de gastronomie cred că pâinea cu banane a fost un produs secundar al Marii crize economice, căci gospodinele nu au vrut să arunce bananele prea coapte, alţii cred că varianta modernă a pâinii cu banane a fost creată pentru a promova produsele din fâină și bicarbonat de sodiu.
Arlechin – o prăjitură aromată din inima Transilvaniei – Sunday, 26 February 2017

Turtă dulce pentru Crăciun – Sunday, 18 December 2016

« pagina precedentă
(Pagina 6 din 7, în total 97 însemnări)
pagina următoare »