
În grădina din spatele blocului avem un cais. Chiar dacă „afară plouă, ninge; afară-i vijelie“, cum zice Vasile Alecsandri, acest cais înflorește la fiecare sfârșit de iarnă. Apoi, cu puțin noroc, florile se transformă treptat în fructe. Mai multe sau mai puține la număr. Anul acesta a fost unul prielnic pentru caisul nostru, iar rezultatul a fost pe măsură. Ieri, aplecându-ne din balcon, am cules roadele bogate, apoi am făcut un gem de caise delicios și foarte aromat.
Am spălat bine caisele, le-am tăiat în jumătate, am scos sâmburii, am pus câteva linguri de zahăr și le-am lăsat circa o oră ca să lase zeamă. Am adăugat sucul de la o lămâie bio calabreză și le-am pus la foc mic. După circa o oră, timp în care am amestecat gemul din când în când, am luat vasul de pe foc și am așezat gemul de caise în borcane. Am obținut câteva borcănașe de gem de caise bio, deosebit de gustos.
Documentându-mă în legătură cu originea caiselor, am dat peste un articol privind viața locuitorilor din Hunza, numită și Valea Vieții din nord-vestul Pakistanului, unde unul dintre secretele longevității de invidiat a băștinașilor constă în consumul caiselor în cantități imense. Caisul este unul dintre puținii pomi fructiferi care s-au putut adapta la asprimea climei din regiune. Caisele sunt mâncate crude în anotimpul cald, iar cantitățile care nu pot fi consumate sunt pregătite pentru iarnă într-un mod original. Caisele rămase sunt tăiate în două și puse la uscat pe tăvi uriașe de lemn, care sunt urcate apoi pe acoperișul caselor pentru ca soarele timid de vară să conserve principiile active, vitaminele și mineralele din valoroasele fructe. La fel sunt preparate și cireșele sau prunele. Sâmburii de caise sunt sparți, iar miezul este strâns cu mare grijă. După ce este uscat tot la soare, miezul sâmburilor este măcinat într-o făina din care femeile Hunza pregătesc aluat pentru pâine și prăjituri tradiționale. Caisele conțin mari cantități de vitamine B, un excelent element natural împotriva cancerului (
sursa).