m a n u p r o p r i a

Aroma ceaiului de mentă este destul de puternică, după ce-l pregătesc se răspândeşte practic în toată casa. Îmi aduc aminte că mama făcea ceai de mentă atunci când aveam probleme cu digestia, deci oarecum acest miros se asociază cu o neplăcere, o boală. Nu pot afirma că-mi plăcea, mai cu seamă că trebuia să-l beau fără zahăr, ceea ce pe atunci mi se părea o tragedie.
După ce am crescut şi am mai ieşit în lume, am cunoscut mai ales Orientul Apropiat, dar şi unele zone din Maghreb – care, potrivit unei zicale arabe, este o pasăre sfântă. Trupul ei este Algeria, aripa sa dreaptă Tunisia, iar cea stângă, Marocul – mi-am dat seama de importanţa și efectele benefice ale ceaiului de mentă.
Prima reîntâlnire cu ceaiul de mentă a fost la Ebla (astăzi Tell Mardikh, Provincia Idlib, Siria) un oraş antic la aproximativ 55 km sud-vest de Aleppo. Este cel mai faimos pentru Tăbliţele de la Ebla, o colecţie de circa 20 000 de tăbliţe cu cuneiforme, datând din jurul anului 2500 î.Hr., scrise în sumeriană. Era vară, arşiţă şi zona era pustie. Pe o bancă stătea un paznic-casier morocănos, care, după ce am cumpărat de la el câteva copii din plastic ale unor tăbliţe cu cuneiforme, ne-a cinstit cu câte un ceai de mentă, cu menta culeasă direct de sub banca pe care stătea. A fiert apa cu zahărul, apoi a aşezat frunzele de mentă în ceainic. După circa 5 minute a turnat ceaiul în pahar şi ne-a servit. A fost delicios, şi, deşi era fierbinte, ne-a ajutat mult să descoperim ruinele ziguratului de la Ebla.
A doua întâlnire cu ceaiul fierbinte de mentă a fost tot în timpul unei arşiţe puternice, la Petra, în Iordania. Petra („Oraşul Roz”) este un fost oraş antic, situat în Iordania. Este unul din cele mai celebre situri arheologice din lume, datorită templelor săpate direct în stâncă. Cel mai cunoscut dintre aceste temple fiind „Trezoreria” („Al Khazneh”), cu stilul ei grecesc și înălţimea de 42 m, unde s-a turnat şi finalul filmului „Indiana Jones şi Ultima cruciadă”. După ce am parcurs circa 6 km şi ne-am clătit ochii cu una din cele şapte noi minuni ale lumii, ne-am aşezat în faţa Trezoreriei ca să bem un ceai de mentă fierbinte. Şi aici zahărul era pus la fiert împreună cu apa, după care se adaugă menta proaspătă. Nu am reuşit să-mi dau seama unde se cultivă menta. Oricum, ceaiul a fost delicios şi revigorant, mai cu seamă că mai aveam de parcurs pe jos circa 3 km prin defileul Sik şi trebuia să facem faţă tentației beduinilor, care veneau ţanţoşi călare, pe cămile sau cu caleaşca şi ne întrebau dacă nu dorim să mergem cu „taxiul”.
A treia întâlnire se leagă de vizita în Moroc. Primul ceai verde cu mentă marocan l-am băut la riadul din Marrakech ca welcome-drink. Ingredientele simple ascund însă o tradiţie fascinantă care simbolizează ospitalitate, prietenie, generozitate, fiind de neînlocuit în interacţiunile zilnice. I se mai zice şi „berber whiskey”. Spre surprinderea mea, ceaiul nu a fost preparat de proprietăreasa riadului în care am locuit, ci de tatăl ei, capul familiei. Se spune că ceaiul a fost introdus în Maroc în timpul domniei lui Moulay Ismail (1672-1727), însă el a devenit popular de-abia la jumătatea secolului al XIX-lea. Închiderea unor porturi baltice în timpul Războiului din Crimeea de pe la mijlocul secolului al XIX-lea i-a determinat pe britanici să găsească noi piețe de desfacere în Tanger și Essaouira. Astfel, treptat, ceaiul a cucerit inimile marocanilor. Deci în doar 150 de ani, în Maroc ceaiul a devenit un ritual şi un laitmotiv cotidian.
Ingredientele ceaiului pot varia ușor atât în funcție de regiune, cât şi de anotimp. Există mai multe metode de pregătire a ceaiului marocan. De regulă mai întâi se călesc frunzele de ceai verde cu apă fierbinte, după care se lasă la infuzat în ceainic, în apă fierbinte, apoi se pune zahărul cubic. Se folosește o cantitate mare de zahăr, chiar și 12-15 cuburi la un ceainic. Ceaiul de mentă marocan este extrem de dulce. Frunzele proaspete de mentă se pun în pahare, iar peste ele se toarnă băutura.
Chiar şi turnarea ceaiului în pahare este o adevărată artă, un spectacol, ce presupune multă îndemânare. Ceaiul marocan este turnat din ceainic de la o înălțime de până la 60 de cm, ceea ce conferă băuturii un aspect spumos.
În Egipt nu am băut ceai de mentă, dar am aflat de la un amic că şi în sudul Egiptului, la Assuan, se obişnuieşte să se bea ceai cu mentă. Assuan este un oraş situat la sud de Luxor, care este unul dintre cele mai însorite oraşe din Egipt, cu un mediu african uimitor. Acolo Nilul oferă cel mai frumos peisaj, curgând printre stânci de granit şi desert.
Revenind la ceaiul de mentă egiptean, practic frunzele de ceai verde sau negru se lasă la infuzat, peste câteva minute se adaugă şi frunzele de mentă, se mai lasă 2-3 minute, apoi se servesc. Zahărul se adaugă separat.