Acum câteva zile a început să înflorească trandafirul japonez şi, spre surprinderea mea, în loc de floarea roşie cu care eram obişnuită, s-a deschis o floare de un roz pal, aproape albă. M-a minunat şi mi-am adus aminte de turta dulce glazurată din copilărie pe care le pregătea mama cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun, ca sa aibă timp să se facă mai moi. Arătau atât de bine alături de alte fursecuri, prăjiturele, dar şi ca decoraţii pe pomul de Crăciun. Le străpungeam cu un ac gros în care era aşezată şi ața, făceam un nod şi le aşezam direct în pom, alături de lumânările adevărate pe care le prindeam de crengile bradului, precum şi numeroasele decoraţii pregătite manual acasă, la grădiniţă sau la şcoală.
Am răsfoit caietele cu reţele ale bunicii şi ale mamei şi m-am minunat de numărul mare de reţete pentru pregătirea turtei dulci. Lângă fiecare reţetă erau trecute câteva însemnări, de la cine este reţeta, dacă e bună, dacă a fost încercată etc. Mi-am dat seama că este o adevărată artă a face prăjituri – şi în general mâncare – cu dragoste şi pasiune. M-am decis să folosesc reţeta mamei mele şi spre surprinderea mea era trecută „încercată“ şi „de la Berta“, adică bunica mea dinspre tata. Am căutat în caietul ei de reţete şi am găsit-o. După denumirea de turtă dulce, era scris cu creionul roşu, aproape indescifrabil: „de la mămica“. Şi astfel, pas cu pas, am dat peste o reţetă veche de vreo 100 de ani. Turta dulce se face din următoarele ingrediente: făină, zahăr pudră, miere, ouă, zahăr vanilat, ghimbir şi o gamă largă de mirodenii proaspăt măcinate (scorţişoară, cuişoare, ienibahar şi cardamom).