m a n u p r o p r i a

De curând am văzut filmul Octav, cu cei doi monştri sacri, Marcel Iureş şi Victor Rebengiuc în rolurile principale. Un film lin ca o adiere de vânt, care m-a făcut să mă întorc în timp şi să fac o călătorie imaginară în casa bunicilor mei din Braşov, care locuiau într-o casă izolată, aflată în mijlocul pădurii de pe Dealul Melcilor. Simţeam mirosul nucilor căzuţi în iarbă, aerul proaspăt, curat. Iar în casă m-a întâmpinat mirosul de vanilie. Cu ochii minţii am văzut o tavă plină de cremşnit. Şi aşa s-a întâmplat ca după film, deşi se făcuse deja târziu, m-am apucat şi am făcut o tavă de cremşnit, după o reţetă secretă de la bunica mea, moştenită la rândul ei de la bunica ei.
Cremşnitul este o prăjitură compusă din două foi de aluat foietaj între care se pune cremă de vanilie. El este un clasic al cofetăriei austro-ungare, care s-a răspândit în multe ţări europene, inclusiv în Transilvania. Documentându-mă pe internet, am rămas stupefiată de faptul că în zilele noastre crema se face din budincă şi/sau frişcă. Nici vorbă de aşa ceva, cremşnitul clasic nu conţine aceste „îmbunătăţiri”. Mi se pare o blasfemie. În anii comunismului, când nu se găsea lapte sau se termina în faţa noastră, chiar dacă ne trezeam de la ora patru dimineaţa şi ne aşezam la coadă sticlele de lapte goale, iar noi încercam să conversăm şi iarna să ne mişcăm ca să nu îngheţăm, crema era trucată cu apă şi astfel devenea groasă şi translucidă. Tot aşa am citit pe undeva că la prepararea foilor se foloseşte margarină. Nici vorbă, se face din unt şi smântână.
Am căutat în caietul cu reţete al bunicii mele şi am pregătit un cremşnit delicios, ca la bunica acasă.