m a n u p r o p r i a

Plăcinta de dovleac este nelipsită de pe mesele americanilor de Ziua Recunoştinţei, în a patra zi de joi din noiembrie. Această zi marchează „începutul sărbătorilor“ care continuă până în Anul Nou. Plăcinta de dovleasc cu cocos este o prăjitură delicioasă, destul de uşor de preparat. Aluatul conţine făină, zahăr, ouă şi unt, aromate cu o sumedenie de mirodenii orientale: scorţişoară, ghimbir, nucşoară, cuişoare măcinate – toate acestea umplu bucătăria, în plină toamnă, de aromele cunoscute şi îndrăgite ale Crăciunului.
Potrivit specialiştilor, scorţişoara face parte din topul celor 20 cele mai bune condimente, alături de ghimbir, nucşoară, cuişoare. Este un condiment obţinut prin măcinarea scoarţei unui copac din familia dafinului. Este foarte bogată în antioxidanţi, ajută la reglarea glicemiei şi reducerea colesterolului. Se pare că funcţia cognitivă şi memoria este stimulată mirosind scorţişoara.
Ghimbirul se foloseşte, în mod tradiţional, pentru efectul său de anti-greaţă, poate îmbunătăţi memoria şi viteza de gândire, totodată are un puternic efect antiinflamator. Actualmente oamenii de ştiinţă studiază capacitatea ghimbirului de a ţine sub control migrenele.
Nucşoara este sămânţa unui arbore înrudit cu magnolia şi are puternice proprietăţi antibacteriene. Se pare că inhibă enzima din creier care contribuie la demenţă. Acum se studiază şi potenţialul antidepresiv al nucşoarei.
Cuişoarele sunt mugurii uscaţi ai unui copac din familia mirtului. Sunt bogate în vitamine, minerale şi antioxidanţi. Remediul tradiţional al durerilor de dinţi este o muşcătură dintr-un bob de cuişoare.
Şi pentru că este totuşi o prăjitură tipic americană, iată şi componenta de peste ocean a acestei bunătăţi: siropul pur de arţar. Acesta, potrivit nutriţioniştilor, este cel mai sănătos îndulcitor natural. El conţine mai puţine calorii decât mierea şi o concentraţie mai mare de minerale (potasiu, zinc, fosfor, seleniu, magneziu, cupru, fier etc.). Siropul de arţar se obţine din seva copacului, iar după fierbere se obţine siropul concentrat, care este mult mai dulce decât cel proapăt extras. Prin condensare se ajunge la un conţinut de zahăr de circa 50-60%.
Tradiţia obţinerii siropului de arţar a fost preluată de la amerindieni, care aveau o metodă extrem de simplă de recoltare a sevei de arţar. Primăvara crestau trunchiul copacului în care puneau un jgheab. Seva de arţar se scurgea într-un vas aşezat la baza trunchiului copacului de-a lungul unei aşchii de lemn. Lichidul colectat era fiert, iar prin evaporarea apei devenea din ce în ce mai dulce şi astfel se obţinea siropul de arţar. Continuând fierberea, obțineau zahărul de arţar. Din păcate zahărul obţinut din sfeclă sau trestie de zahăr este mai ieftin de produs şi, deşi este foarte sănătos, zahărul din arţar este prea scump ca să le înlocuiască.