m a n u p r o p r i a

Pentru că în acestă perioadă mulți dintre noi avem timp și chiar disponibilitate emoțională să facem ordine între lucrurile vechi și astfel, inevitabil, suntem invadați de amintiri, cred că ne și apucăm să gătim unele „delicatese“ care ne-au marcat copilăria. Din această categorie de preparate dulci fac parte și „bombele“, cum li se zicea pe atunci, acum li se spune mai degrabă biluțe sau bulgărași căci vremurile s-au schimbat și uneori nu e indicat să faci afirmații necugetate.
Eu totuși voi continua să le numesc bombe cu vișine din vișinată. Avem nevoie de biscuiți (de tip popular), unt, zahăr, zahăr vanilat, cacao, vișine din vișinată și apă.
Amintindu-mi de gustul acestor „bombe“ mi-am completat foaia de ieșire din casă și m-am dus la magazin să cumpăr ingredientele. Din păcate am găsit doar biscuiți populari la kilogram în pungi sigilate și unt cu un conținut mai mic de grăsime.
După ce am mărunțit biscuiții, am adăugat cacaua cernută, iar deasupra am turnat siropul cu unt și am început să frământ cu mare grijă. Compoziția era foarte uscată din cauza biscuților și untului „degresat“, astfel că a durat o veșnicie până când am reușit să fac niște bombe uriașe câtuși de cât rotunde. În schimb gustul a compensat toate neplăcerile îndurate. Era gustul atât de binecunoscut din copilărie.

În urmă cu o lună, pe fondul isteriei media­tice legate de coronavirus, de frică să nu rămână fără rezerve de mâncare, multe persoane au dat buzna în hipermarketuri și au cumpărat practic tot ce se putea, indiferent dacă aveau sau nu aveau nevoie de acele produse. Astfel că rafturile magazinelor au devenit pustii, iar eu n-am mai apucat să cumpăr nici făină, nici drojdie. Timp de câteva săptămâni am raționalizat făina și cele 2 pliculețe de drojdie din dotare. Și uite că n-am murit de foame...
Vinerea trecută însă, spre marea mea surprindere, s-a băgat făină și chiar și drojdie, mai mult, drojdie proaspătă. Așa că am cumpărat 2 kg de făină și 5 (cinci) pachețele de drojdie mici. Casiera, cu care în aceste vremuri grele am început să ne cunoaștem și să ne simpatizăm, se uită lung la mine și îmi spune că dacă mai vreau, există bucăți mari de drojdie într-un loc mai ascuns din magazin și că pot să o bag chiar și în congelator, căci cine știe ce vremuri ne așteaptă. I-am mulțumit, dar nu i-am urmat sfatul. Și rău am făcut, căci a doua zi nici urmă de drojdie...
Ajungând acasă, simțeam nevoia să fac ceva bun și dulce, iar pentru că fusesem cuprinsă de binecunoscutul sentiment al alimentelor date pe cupoane, m-am conectat instinctiv la copilărie. Și am ales să fac un cuib de viespi.
Acest preparat dulce, făcut din aluat de cozonac, este bine întipărită în mintea copiilor din Transilvania. De fiecare dată când mergeam la bunica, eram întâmpinată cu mirosul de vanilie impregnat în bucătăria ei spațioasă. Abia așteptam momentul în care bunica mea deschidea cuptorul și apărea priveliştea fermecată cuibului de viespi, care se lipea de degete și avea un gust plin de savoare.
Așa că m-am apucat să frământ aluatul din făina de curând măcinată și drojdia proaspătă, am adăugat lapte, unt, ou, lapte, zahăr, zahăr vanilat, apoi am amestecat umplutura: untul, zahărul și zahărul vanilat.
După ce aluatul a crescut, l-am întins cu sucitorul, astfel încât să aibă o grosime de 0,5 cm, apoi pe suprafaţa lui am întins umplutura şi am rulat-o. Am tăiat rondelele, bucățile de „de cuib de viespi“ le-am așezat în 2 cratițe mai joase, am mai lăsat să crească puțin, apoi le-am pus la cuptor la foc mic. Când au început să prindă culoare, am turnat deasupra o cană cu lapte îndulcit cu zahăr și zahăr vanilat, am mai lăsat cuibul de viespi câteva minute la cuptor. Nici n-a apucat să se răcească ca lumea, ne-am și apucat să-l mâncăm. Nu înainte însă de a imortaliza cuibul de viespi de pe vremea pandemiei.