Pitta’mpigliata – Duminică, 19 mai 2019
Deoarece am fost acolo tocmai în postul Paștelui, la Tropea în timpul zilei mai toate restaurantele, pizzeriile, magazinele, fast food-urile erau închise. În prima zi am colindat circa o oară până să găsim un restaurant deschis. Spre seară ne-am dat seama că ar fi cazul să cumpărăm ceva pentru micul dejun de a doua zi. Învârtindu-ne prin centrul orașului, am intrat într-un magazinaș cu produse ale micilor producători din zonă. Era plin-ochi cu toate bunătățile. M-am mirat deoarece doar vinul local la litru avea indicat prețul: 5 euro vinul roșu și 2,50 euro vinul alb. În rest nici o etichetă. Cei doi vânzători, soț și soție, păreau extrem de binevoitori. Ne-au făcut 2 senvișuri cu caș proaspăt și am luat și un produs de patiserie local numit pitta’mpigliata. În total am plătit 15 euro (evident fără bon), ceea ce mi s-a părut cam mult. Peste două zile ne întoarcem în același loc, însă ne-am lecuit după țeapa luată. Am cumpărat aceleași lucruri, căci ambele au fost foarte gustoase, dar înainte am întrebat prețul. Un sanviș era 2,50 euro, iar pitta’mpigliata costa 7 euro. Deci paguba noastră era de 3 euro, ceea ce corespundea exact cu discountul primit la pizzerie în seara precedentă. Deci la capitolul pagube eram pe zero.
Pitta’mpigliata este un preparat dulce tipic calabrez, care s-a născut în provincia Cosenza, într-un fermecător sat San Giovanni in Fior. Acest preparat dulce a fost pregătit în special cu ocazia nunților și la fel cu mai toate deserturile calabreze, și din acesta lipsește crema. Este un preparat dulce-uscat.
Pentru aluat avem nevoie de următoarele ingrediente: făină, ouă, ulei de măsline, suc și coajă de portocale, zahăr, lichior dulce, scorțișoară, praf de copt. Ingredientele necesare pentru umplutură sunt: miere, nuci, stafide, praf de cuișoare și de scorțișoară, lichior dulce, coajă de portocală și de lămâie.
Este un preparat dulce care seamănă puțin la gust cu baclavaua, un amalgam de savori și gusturi fine.
Pitta’mpigliata este un preparat dulce tipic calabrez, care s-a născut în provincia Cosenza, într-un fermecător sat San Giovanni in Fior. Acest preparat dulce a fost pregătit în special cu ocazia nunților și la fel cu mai toate deserturile calabreze, și din acesta lipsește crema. Este un preparat dulce-uscat.
Pentru aluat avem nevoie de următoarele ingrediente: făină, ouă, ulei de măsline, suc și coajă de portocale, zahăr, lichior dulce, scorțișoară, praf de copt. Ingredientele necesare pentru umplutură sunt: miere, nuci, stafide, praf de cuișoare și de scorțișoară, lichior dulce, coajă de portocală și de lămâie.
Este un preparat dulce care seamănă puțin la gust cu baclavaua, un amalgam de savori și gusturi fine.
Compot de rubarbă – Joi, 16 mai 2019
Bunicii mei din partea tatălui locuiau la Sfântu Gheorghe, în județul Covasna, într-o casă pitorească cu o grădină mare, care se întindea până la gârlă. În spatele grădinii, între masa de lemn aflată în umbra unui nuc și gârlă, lângă gard se aflau niște plante cu „tija“ roșie și cu frunze imense. Țin minte că bunica prepara o bunătate de prăjitură cu rubarbă.
La începutul verii rubarba se găsea din abundență și la piața din orașul meu natal, Brașov. Mama făcea mai ales compot, iar după moartea ei, am continuat tradiția de a face compot de rubarbă. La un moment dat, sora mea a mâncat la cineva un tort de rubarbă și a venit cu rețeta acasă. În ultimii ani s-au schimbat multe, sora mea a plecat din țară, iar tata a murit. Așa că, din păcate, la Brașov ajung din ce în ce mai rar...
Zilele trecute am avut o surpriză: intrând din întâmplare la Lidl, am zărit lăzi întregi de rubarbă. M-am bucurat foarte tare și am cumpărat o cantitate consistentă, din care, evident, am făcut compot. Am curățat „tijele“ de rubarbă, le-am tăiat, am pus apa la fiert, zahărul, apoi am lăsat circa 5-10 minute să fiarbă.
Nu am reușit să mă mai satur de compotul copilăriei mele, gustul atât de bine cunoscut care m-a dus înapoi în vremuri îndepărtate.
Am fost curioasă de unde provine și ce beneficii are această plantă atât de îndrăgită de mine. Spre marea mea surprindere am aflat că rubarba este o plantă originară din Tibet, care ulterior a fost cultivată şi în Europa. Datorită multiplelor beneficii pe care le are, în vechime a fost mai scumpă decât şofranul.
De la rubarbă se consumă doar tija. Frunzele sunt toxice şi pot fi chiar fatale. Conţin oxalaţi, toxine puternice, otrăvitoare, care sunt foarte periculoase dacă sunt consumate în cantităţi mari. Mâncatul în cantităţi mari de frunze de Rheum poate cauza dificultăţi în respiraţie şi arsuri ale cavităţii bucale şi a gâtului.
Rubarba a fost utilizată în scopuri medicale (ca laxativ) încă de acum câteva mii de ani, de către chinezi. Mai târziu, a ajuns pe continentul european – mai exact în Grecia – din Turcia, în secolul al XIV-lea, odată cu alte mărfuri care au tranzitat lumea islamică pe vechiul Drum al mătăsii, scrie bucatareli.com.
Tot datorită rutelor comerciale care traversau ţările de la Marea Caspică, rubarba a ajuns în Rusia, unde a crescut ca plantă sălbatică timp de câteva sute de ani. (sursa)
La începutul verii rubarba se găsea din abundență și la piața din orașul meu natal, Brașov. Mama făcea mai ales compot, iar după moartea ei, am continuat tradiția de a face compot de rubarbă. La un moment dat, sora mea a mâncat la cineva un tort de rubarbă și a venit cu rețeta acasă. În ultimii ani s-au schimbat multe, sora mea a plecat din țară, iar tata a murit. Așa că, din păcate, la Brașov ajung din ce în ce mai rar...
Zilele trecute am avut o surpriză: intrând din întâmplare la Lidl, am zărit lăzi întregi de rubarbă. M-am bucurat foarte tare și am cumpărat o cantitate consistentă, din care, evident, am făcut compot. Am curățat „tijele“ de rubarbă, le-am tăiat, am pus apa la fiert, zahărul, apoi am lăsat circa 5-10 minute să fiarbă.
Nu am reușit să mă mai satur de compotul copilăriei mele, gustul atât de bine cunoscut care m-a dus înapoi în vremuri îndepărtate.
Am fost curioasă de unde provine și ce beneficii are această plantă atât de îndrăgită de mine. Spre marea mea surprindere am aflat că rubarba este o plantă originară din Tibet, care ulterior a fost cultivată şi în Europa. Datorită multiplelor beneficii pe care le are, în vechime a fost mai scumpă decât şofranul.
De la rubarbă se consumă doar tija. Frunzele sunt toxice şi pot fi chiar fatale. Conţin oxalaţi, toxine puternice, otrăvitoare, care sunt foarte periculoase dacă sunt consumate în cantităţi mari. Mâncatul în cantităţi mari de frunze de Rheum poate cauza dificultăţi în respiraţie şi arsuri ale cavităţii bucale şi a gâtului.
Rubarba a fost utilizată în scopuri medicale (ca laxativ) încă de acum câteva mii de ani, de către chinezi. Mai târziu, a ajuns pe continentul european – mai exact în Grecia – din Turcia, în secolul al XIV-lea, odată cu alte mărfuri care au tranzitat lumea islamică pe vechiul Drum al mătăsii, scrie bucatareli.com.
Tot datorită rutelor comerciale care traversau ţările de la Marea Caspică, rubarba a ajuns în Rusia, unde a crescut ca plantă sălbatică timp de câteva sute de ani. (sursa)
Dulceață de nespole – Joi, 16 mai 2019
Zilele trecute am primit de la prietena mea din Reggio Calabria o cutie întreagă de moșmone (nespole) japoneze. După ce două zile am înfulecat, împreună cu soțul meu, cât am putut, m-am gândit că ar trebui să încerc să fac un borcan de dulceață din cele care au rămas.
După ce am spălat bine fructele, le-am decojit, după care am scos sâmburii și am tăiat nespolele în două, apoi în patru. Am adăugat circa jumătate de cantitate de zahăr, am amestecat totul și am lăsat circa două ore ca să lase zeamă. Deoarece am primit și lămâi bio, tot din sudul Italiei, am stors o lămâie și am adăugat-o la compoziția din fructe și zahăr. După circa 50 de minute de fiert la foc mic, am așezat dulceața într-un borcan, căci doar atât mi-a ieșit.
Am obținut o dulceață de nota zece.
După ce am spălat bine fructele, le-am decojit, după care am scos sâmburii și am tăiat nespolele în două, apoi în patru. Am adăugat circa jumătate de cantitate de zahăr, am amestecat totul și am lăsat circa două ore ca să lase zeamă. Deoarece am primit și lămâi bio, tot din sudul Italiei, am stors o lămâie și am adăugat-o la compoziția din fructe și zahăr. După circa 50 de minute de fiert la foc mic, am așezat dulceața într-un borcan, căci doar atât mi-a ieșit.
Am obținut o dulceață de nota zece.
Nisper japonez – Luni, 13 mai 2019
În urmă cu circa o lună am petrecut câteva zile în Tropea, sudul Italiei. Acest oraș, cocoțat pe o stâncă deasupra uneia din cele mai frumoase plaje de pe țărmul calabrez, este probabil cel mai pitoresc oraș de pe coastă. În afara faptului că ne-am simțit ca acasă, fiind primăvară, ne-am putut bucura de nenumărați pomi înfloriți. Pe lângă portocali și lămâi care înfloreau și dădeau roade în același timp, am întâlnit o serie de pomi fructiferi caracteristici acelei zone. Printre ei se află și nisperul sau moșmonul japonez. Prima oară am mâncat așa-zisele nespole anul trecut când am fost în vizită la prietena mea din Reggio Calabria.
Fructele sunt in general rotunde-eliptice, coaja lor au o culoare de la galben pal până la portocaliu strălucitor, iar culoarea pulpei variază de la crem la portocaliu, miezul e dulce-acrișor, cu o aromă ce te duce cu gândul la gutuie.
La Tropea moșmonii încă nu erau copți. Amintindu-i prietenei mele acest fapt trist, ieri seară am avut surpriza să primesc de la ea, printre alte bunătățuri, și o cutie de nespole. Nu am rezistat și am înfulecat imediat vreo 10 fructe mari, aromate, foarte gustoase.
Moșmonul japonez (numit uneori și nisper japonez) este un arbust mare, frunzele sale nu sunt căzătoare, ci e verde pe toată durata anului. Este unică între pomii fructiferi prin faptul că de obicei înflorește la sfârșitul toamnei sau începutul iernii, iar fructele se coc la sfârșitul iernii sau în primele săptămânii ale primăverii.
Fructul are niveluri mari de zaharuri, acizi și pectină. Se consumă proaspătă sau se prepară din ele salate de fructe, dulceață, tarte de fructe, budincă, fructe însiropate, peltea sau chutney. Siropul de moșmon japonez amestecat cu alte ingrediente se folosește în medicina tradițională chineză pentru tratarea faringitei și ca expectorant, pentru tulburări digestive și respiratorii. Din nisper se poate face și vin.
Fructele sunt in general rotunde-eliptice, coaja lor au o culoare de la galben pal până la portocaliu strălucitor, iar culoarea pulpei variază de la crem la portocaliu, miezul e dulce-acrișor, cu o aromă ce te duce cu gândul la gutuie.
La Tropea moșmonii încă nu erau copți. Amintindu-i prietenei mele acest fapt trist, ieri seară am avut surpriza să primesc de la ea, printre alte bunătățuri, și o cutie de nespole. Nu am rezistat și am înfulecat imediat vreo 10 fructe mari, aromate, foarte gustoase.
Moșmonul japonez (numit uneori și nisper japonez) este un arbust mare, frunzele sale nu sunt căzătoare, ci e verde pe toată durata anului. Este unică între pomii fructiferi prin faptul că de obicei înflorește la sfârșitul toamnei sau începutul iernii, iar fructele se coc la sfârșitul iernii sau în primele săptămânii ale primăverii.
Fructul are niveluri mari de zaharuri, acizi și pectină. Se consumă proaspătă sau se prepară din ele salate de fructe, dulceață, tarte de fructe, budincă, fructe însiropate, peltea sau chutney. Siropul de moșmon japonez amestecat cu alte ingrediente se folosește în medicina tradițională chineză pentru tratarea faringitei și ca expectorant, pentru tulburări digestive și respiratorii. Din nisper se poate face și vin.
« pagina precedentă
(Pagina 1 din 1, în total 4 însemnări)
pagina următoare »