m a n u p r o p r i a

De curând m-am întors din Sharm el Sheikh, unde am fost într-o binemeritată vacanţă. Am ajuns înapoi la Bucureşti tocmai cu ultima cursă cu o întârziere de doar o singură oră. După noi a venit viscolul, zăpada şi frigul…
S-au închis şcolile, s-a oprit circulaţia de parcă e sfârşitul lumii. În tinereţe nu suportam când vârstnicii veneau cu „ehei, pe vremea mea…”, însă cu trecerea timpului adesea mă trezesc că şi eu folosesc aceleaşi cuvinte nesuferite. Deci pe vremea mea se întâmpla ca în Braşov să ningă atât de mult, încât nici nu puteam ieși pe stradă, iar frigul de afară era aproape insuportabil, stăteam cu paltoanele pe noi și în casă. Am supravieţuit, iar acum îmi aduc aminte cu nostalgie de perioada copilăriei, când mama îşi punea ceasul să sune şi se trezea în toiul nopţii, căci doar atunci aveam presiune la gaz, ca să ne pregătească câte ceva de-ale gurii, în special dulciuri. Părinţii ei, bunicii mei materni, locuiau în „vârful” Dealului Melcilor, aveau o curte imensă cu nenumăraţi nuci uriaşi, care, spre bucuria noastră, dădeau roade bogate. Astfel că din toamnă până de Paşti noi aveam întotdeauna nuci. Iar din nuci mama făcea tradiţionalul beigli, cozonacul unguresc cu umplutură de nucă, căci mac nu se găsea, multe cornuleţe şi cel mai simplu fel de mâncare erau pastele, evident fără ouă, presărate cu nucă dată prin maşină, amestecată cu zahăr.
Frigul, zăpada, nostalgia m-au făcut să prepar cornuleţele fragede, dintr-un aluat clasic, din făină, drojdie, amestec de untură şi unt, puţin zahăr. Umplutura de nuci se prepară separat, la fel ca în cazul beigliului. Din zahăr şi apă se face un sirop, în care se aşează nucile măcinate, stafidele, un vârf de cuţit de scorţişoară măcinată şi zahăr vanilat.
Toată casa mirosea a scorţişoară, asta şi din cauza vinului fiert, obligatoriu pe asemenea vreme...

Un city-break la Atena însemnă întotdeauna noi şi noi experienţe culinare. După „escaladarea” Acropolelui, pe un vânt puternic, care îţi intra până-n oase prin geaca groasă şi în drum spre staţia de metrou Syntagma, care ne ducea la staţia de tramvai, care parcurge, foarte lent, toată zona de coastă din afara oraşului Atena, am poposit circa o oră într-o cofetărie cochetă (Chatzis) în care, pe lângă un fel de plăcintă dobrogeană, am băut, ca să ne încălzim, şi o delicioasă cafea grecească, lângă care ni s-a servit o bunătate de prăjiturică, alături de nelipsitul pahar cu apă. Din păcate a fost doar o bucăţică mică, foarte pudrată cu zahăr, foarte fragedă, cu o migdală în mijloc.
Am aflat că se numeşte Kourabiedes. Şi că această variantă a fursecurilor, cu o migdală în mijloc, se pregătește în special de Crăciun, dar în unele locuri se mai cheamă și fursecuri de nuntă.
Se pare că această prăjiturică își are originea în orașul iranian Tabriz, unde locuitorii majoritari, azerii, o numeau qurabiya. Rețeta a ajuns la greci prin otomani, sub numele de kurabiye (kuru = uscat și biye = prăjitură). Variațiunile acestei prăjituri se găsesc prin tot Orientul Mijlociu, dar o găsim și la albanezi (kurabie), bulgari (kurabiiki), spanioli (mai exact în Andaluzia) și chiar și în Mexic (polboron).
La prepararea acestor fursecuri se foloseşte, pe lângă făină, şi făină de migdale. Migdalele sunt ingredientele cele mai importante, de aici provine şi gustul specific. Există mai multe variante, mai multe reţete. Uneori se foloseşte şi Metaxa, ouzo sau apă de trandafiri. Pot avea forme diferite, de la biluţe până la semilună.
Ajungând acasă, am căutat reţeta şi m-am apucat de treabă. Nu este foarte uşor de făcut, iar ingredientele nu sunt ieftine, dar merită efortul deoarece prăjiturica este deosebit de fragedă, se topeşte în gură, şi este foarte gustoasă.