m a n u p r o p r i a

Fiecare din noi avem momente când ne cuprinde nostalgia. Aşa am păţit şi eu astăzi: mi-am adus aminte de cutia albă, de pantofi, căptuşită cu hârtie albă, în care erau aşezate cornuleţele fragede, cu gem de caise. Li se spunea cornuleţe alpine, poate pentru că erau pudrate din belşug cu zahăr vanilat. Şi acum le simt gustul, se topeau în gură. Nostalgia m-a făcut să pregătesc o porţie dublă de cornuleţe fragede, cu untură, după o reţetă veche ungurească, de la bunica. De ce untură? Multă vreme s-a crezut că grăsimile de proveniență animală sunt nesănătoase, însă cercetările din ultimii ani au demonstrat contrariul. Având în componență, printre altele, grăsimi mononesaturate, acid oleic și vitamina D, untura asigură un nivel scăzut de depresie, reglează producţia de hormoni tiroidieni, menține un nivel scăzut al colesterolului și previne apariţia cancerului. În plus, mâncarea gătită cu untură are un gust delicios.
Aceste cornuleţe sunt uşor de preparat, se păstrează chiar şi o lună de zile, sunt delicioase şi pentru micul dejun alături de un pahar de lapte, cafea cu lapte sau cacao.

După părerea mea oraşul Yazd din inima Iranului este unul din locurile cele mai încântătoare de pe Pământ. Am vizitat această oază din deşert în urmă cu patru ani şi abia aştept să mă reîntorc. Alături de sharbat-e tokhme sharbati (băutura cu seminţe de chia) foarte răcoritoare, în Yazd am gustat pentru prima dată şi keyk yazdi (brioşe din Yazd). Gustul lor specific mi s-a întipărit în papilele gustative. Am pregătit brioşele cu miere şi cardamom inspirate din prăjiturelele iraniene amintite mai sus. Brioşele mele au căpătat o aromă încântătoare de la apa de trandafir şi cardamom, foarte răspândite şi apreciate în Orientul Mijlociu. După ce am aşezat ingredientele pe masă, am tăiat mărunt fisticul, care, presărat deasupra brioşelor, le face puţin crocante, am măcinat cardamomul, am desfăcut sticla cu apă de trandafir, întreaga bucătărie s-a umplut de o mireasmă dulceagă îmbietoare şi m-am trezit brusc în lumea celor 1001 de nopţi.

Ador dimineţile de toamnă, când s-a răcit deja vremea şi, fiind sfârşit de săptămână, familia încă mai doarme, încep să prepar clătitele împăratului, iar bucătăria se umple de mirosul plăcut al untului topit şi zahărului vanilat. Aceste „clătite“ se prepară extrem de rapid și sunt deosebit de gustoase.
Această specialitate, numită în nemţeşte Kaiserschmarrn, provine din Austria și a cucerit întreaga lume. Poate fi considerată un desert bogat sau un fel de mâncare principală dulce.
Cine o fi oare împăratul responsabil pentru aceste clătite? Există mai multe variante în ceea ce priveşte originea acestei specialităţi. Se consideră că ar fi apărut pe vremea domniei împăratului Franz Iosif. Una din legende spune că împăratul era înnebunit după clătite, iar când acestea nu reuşeau cum trebuie, erau rupte, prea groase sau prea arse, erau servite slujitorilor şi au fost numite „mizeria împăratului“.
O altă legendă drăguță spune că pentru nunta împăratul Franz Iosif şi Elisabeta de Bavaria (care va deveni mai târziu împărăteasa Sissi), bucătarul-şef al curţii regale a creat un desert special făcut din ouă, lapte, făină, zahăr şi stafide. Ţinând la siluetă, Elisabeta a refuzat să mănânce din desert. Împăratul i-a luat farfuria şi a spus în glumă: „Atunci dă-mi să văd noua amestecătura preparată de Leopold al nostru“. Desertul era mâncarea preferată a împăratului şi a fost numit „clătitele împăratului“.

Ce poate fi mai simplu şi mai rapid de preparat pentru un mic dejun în familie din weekend decât o porţie mare de clătite? Clătitele tradiţionale se coc în tigaie dintr-un aluat extrem de simplu preparat din ouă, făină, lapte, apă minerală sau sifon, sare, conform rețetei învăţate de la mama sau bunica. Aluatul pentru clătite poate fi sărat sau mai puţin sărat. Clătitele pot fi umplute cu dulceţuri, brânză, urdă cu mărar, ciocolată, finetti sau brânză sărată, carne. După ce sunt umplute, clătitele sunt rulate sau împăturite în patru.
Există multe variante ale clătitelor, fiecare ţară îşi are propria sa versiune, practic ele s-au răspândit peste tot în lume. Potrivit unor surse, ele datează din epoca romanilor şi se numea placenta. Se crede că pe atunci aluatul era prăjit pe pietre rotunde, de unde provine şi forma rotundă păstrată pe meleagurile noastre până în zilele noastre. Se consideră că aceste preparate au fost răspândite pe drumurile srtrăbătute de legiunile romane, de-a lungul Dunării, precum şi în Anglia, Germania şi Franţa.
În unele ţări, ca Germania sau Polonia, se prepară şi clătite din cartofi. În alte ţări, precum Canada, SUA sau Egipt, se folosește drojdia sau praful de copt pentru a face clătitele mai pufoase. Este interesant că în Franţa, unde sunt cunoscute sub denumirile crêpes, begnetele, pannequet, s-a dezvoltat o adevărată industrie a clătitelor, există numeroase restaurante specializate pe clătite. În Olanda ele sunt servite mai ales seara, la cină, iar în SUA şi Canada ele se mănâncă mai ales la micul dejun. În Ungaria sunt foarte cunoscute clătitele cu carne suprapuse à la Hortobágy sau clătitele Gundel, „inventate“ de soţia scriitorului Márai Sándor.
Clătitele ruseşti se numesc blini, care au o însemnătate aparte în timpul postului. Umplutura de mac, mere sau miere este adăugată la aluat, de aceea blini rusesc este mai gros.
Clătitele din Malaezia sunt verzi şi se numesc kuih dadar, iar în India se numesc murtabak, ceea ce înseamnă împăturit – aceste clătite sunt umplute cu multă carne şi împăturite.
Clătitele marocane sau beghrir se mai numesc şi clătite cu o mie de găuri. Ele sunt groase, incredibil de pufoase. Se servesc mai ales la micul dejun, căci sunt foarte săţioase. În mod tradiţional aceste clătite se mănâncă în formă sărată cu brânză topită şi ulei de măsline, sau în varianta dulce cu unt topit la care se adaugă miere.