m a n u p r o p r i a

Plăcinta de dovleac este nelipsită de pe mesele americanilor de Ziua Recunoştinţei, în a patra zi de joi din noiembrie. Această zi marchează „începutul sărbătorilor“ care continuă până în Anul Nou. Plăcinta de dovleasc cu cocos este o prăjitură delicioasă, destul de uşor de preparat. Aluatul conţine făină, zahăr, ouă şi unt, aromate cu o sumedenie de mirodenii orientale: scorţişoară, ghimbir, nucşoară, cuişoare măcinate – toate acestea umplu bucătăria, în plină toamnă, de aromele cunoscute şi îndrăgite ale Crăciunului.
Potrivit specialiştilor, scorţişoara face parte din topul celor 20 cele mai bune condimente, alături de ghimbir, nucşoară, cuişoare. Este un condiment obţinut prin măcinarea scoarţei unui copac din familia dafinului. Este foarte bogată în antioxidanţi, ajută la reglarea glicemiei şi reducerea colesterolului. Se pare că funcţia cognitivă şi memoria este stimulată mirosind scorţişoara.
Ghimbirul se foloseşte, în mod tradiţional, pentru efectul său de anti-greaţă, poate îmbunătăţi memoria şi viteza de gândire, totodată are un puternic efect antiinflamator. Actualmente oamenii de ştiinţă studiază capacitatea ghimbirului de a ţine sub control migrenele.
Nucşoara este sămânţa unui arbore înrudit cu magnolia şi are puternice proprietăţi antibacteriene. Se pare că inhibă enzima din creier care contribuie la demenţă. Acum se studiază şi potenţialul antidepresiv al nucşoarei.
Cuişoarele sunt mugurii uscaţi ai unui copac din familia mirtului. Sunt bogate în vitamine, minerale şi antioxidanţi. Remediul tradiţional al durerilor de dinţi este o muşcătură dintr-un bob de cuişoare.
Şi pentru că este totuşi o prăjitură tipic americană, iată şi componenta de peste ocean a acestei bunătăţi: siropul pur de arţar. Acesta, potrivit nutriţioniştilor, este cel mai sănătos îndulcitor natural. El conţine mai puţine calorii decât mierea şi o concentraţie mai mare de minerale (potasiu, zinc, fosfor, seleniu, magneziu, cupru, fier etc.). Siropul de arţar se obţine din seva copacului, iar după fierbere se obţine siropul concentrat, care este mult mai dulce decât cel proapăt extras. Prin condensare se ajunge la un conţinut de zahăr de circa 50-60%.
Tradiţia obţinerii siropului de arţar a fost preluată de la amerindieni, care aveau o metodă extrem de simplă de recoltare a sevei de arţar. Primăvara crestau trunchiul copacului în care puneau un jgheab. Seva de arţar se scurgea într-un vas aşezat la baza trunchiului copacului de-a lungul unei aşchii de lemn. Lichidul colectat era fiert, iar prin evaporarea apei devenea din ce în ce mai dulce şi astfel se obţinea siropul de arţar. Continuând fierberea, obțineau zahărul de arţar. Din păcate zahărul obţinut din sfeclă sau trestie de zahăr este mai ieftin de produs şi, deşi este foarte sănătos, zahărul din arţar este prea scump ca să le înlocuiască.

Cuvântul ghiveci vine din limba turcă (güveç) şi are mai multe semnificaţii, una din ele este: fel de mâncare pregătită dintr-un amestec de legume tocate (cu sau fără carne).
În cartea „Bucate, vinuri, obiceiuri româneşti“ gastronomul-scriitor Radu Anton Roman pledează pentru acest fel de mâncare delicios: „Mâncărică cumpătată [...] care, dacă e bine rânduită, te face de lingi cratiţa şi pe dosul afumat şi pupi mâna care a făcut-o, că-i sfinţită.“
Şi pentru că, în sfârşit, se pare că am scăpat de canicula verii, se apropie toamna, sezonul murăturilor şi al conservelor, m-am apucat să fac câteva borcane de ghiveci „natural“, foarte simplu şi gustos. Conţine doar trei ingrediente: ceapă, roşii coapte de grădină şi ardei gras. În timpul iernii, când poftesc o mâncărică mai de vară, fierb câţiva cartofi sau o porţie de orez, de preferat orezul brun, sau bulgur, deschid un borcan de ghiveci şi în 10-15 minute masa e gata. Din acest ghiveci la borcan se poate prepara o tocăniţă de carne (mai ales de porc), o mâncare de ficăţei, crenvurşti sau cârnaţi debreţin.

Guguluful este un fel de cozonac care se coace într-o formă specială ce seamănă cu un turban şi are în mijloc un „horn“, astfel încât aluatul este încălzit uniform atât în interior, cât şi în exterior. Ingredientele folosite la guguluf sunt: stafide, bucăţi de ciocolată, fructe confiate, migdale. Iniţial această prăjitură se pregătea doar din aluat cu drojdie, în zilele noastre chiar şi aluatul cu praf de copt ajunge adesea în matriţa specială din ceramică, metal sau sticlă. Pe lângă guguluful dulce, putem prepara guguluf sărat, picant, care conţine şuncă, tăiată cubuleţe, şi brânză, rasă grosier.
Guguluful apare în secolul al XVII-lea, iar originea numelui acestui cozonac este cuvântul Gugelhupf sau Gugelhopf din limba germană. Gugel înseamnă „scufie“, foarte la modă în Germania medievală, iar Hupf semnifică „drojdie“. Potrivit unora, Gugelhupf ar proveni de la cuvântul compus din limba germană Kugelhut, unde Kugel semnifică „bilă“, iar Hut semnifică „pălărie“.
De guguluf se leagă mai multe legende. Una din legende spune că, după vizita făcută în Betleem, cei Trei Magi au ajuns în Alsacia. Localnicii oraşului Ribeauville i-au primit cu ospitalitate. În semn de recunoştinţă, cei Trei Magi au preparat o prăjitură în formă de turban, care amintea de turbanul pe care-l aveau pe cap. Şi astfel s-a născut guguluful (în alsaciană Kougelhopf). Chiar şi în zilele noastre, în fiecare an are loc Festivalul gugulufului la Ribeauville. Potrivit altei legende, guguluful provine din Austria şi a ajuns la Versailles prin intermediul Mariei Antoaneta.

Marlenka a apărut din senin în vitrinele micilor cofetării şi cafenele. În scurt timp prăjitura cu foi subţiri preparată din miere a reuşit să încânte din ce în ce mai multă lume, iar popularitatea ei este în plină ascensiune. Deşi după nume ne-am gândi că Marlenka este de origine rusească, ea este de fapt varianta îmbunătăţită a unei prăjituri armeneşti. Reţeta, având o vechime de mai multe secole, are la bază miere, nuci şi caramel. Această prăjitură este preparată din 1995 de armeanul Gevorg Avetisyan, care s-a stabilit, împreună cu familia, în Cehia. La început a făcut-o doar cercului restrâns de prieteni, colegi, cunoştinţe şi cafenelelor din zonă, dar în scurt timp a devenit foarte cunoscută. Din ce în ce mai mulţi doreau să guste din Marlenka, care conţine foi preparate din miere între care se pune câte un strat de cremă cu caramel. Numele prăjiturii este dat după mama și fiica armeanului Gevorg Avetisyan. În 2003 a început „fabricarea“ în masă a acestei bunătăţi. Gama de produse s-a extins şi s-a diversificat. La ora actuală sunt prezenţi pe piaţă cu circa zece produse.
Prăjitura armenească cu miere o putem pregăti şi noi înşine. Trebuie să ne înarmăm cu multă răbdare, căci coacerea numărul mare de foi necesită mult timp, dar, la fel ca Avetisyan, cu această prăjitură de casă şi noi vom culege lauri. Pentru foi putem să folosim propria noastră reţetă din moşi-strămoşi, cu care suntem obişnuiţi. Crema este cea care dă diferenţa esenţială dintre versiunea noastră şi cea armenească. Adăugând la crema de vanilie nuci măcinate mărunt şi cremă de caramel obţinem caracterul inedit, armenesc al prăjiturii Marlenka.

Într-o sâmbătă seara caniculară ce ar fi mai potrivit decât un desert inspirat din filme? Brioşele cu banane sunt uşor de preparat şi absolut delicioase!
Ele ies foarte pufoase, conţin o cantitate mică de zahăr şi grăsimi. Pentru că este cald, le recomand alături de un pahar de lapte rece sau călduţ. Prefer să nu le mănânc în faţa televizorului, pentru că dispar într-o clipă de pe tavă, fiind deosebit de gustoase.
Ingredientul principal al pâinii cu banane (banana bread) sunt bananele „prea“ coapte. Celelalte ingrediente sunt: făină, zahăr, unt, praf de copt, bicarbonat de sodiu, zahăr vanilat. Pâinea cu banane poate fi preparată în diferite moduri, în formă de tort, prăjiturele şi brioşe. Se mai pot folosi şi fulgi de ciocolată, care se combină absolut delicios cu bananele. Pentru servire se poate folosi miere, nuci, migdale, fistic.
Reţeta pâinii cu banane a început să fie publicată în cărţile de bucate din SUA în jurul anilor 1930. A ajuns să fie foarte cunoscută şi îndrăgită după apariţia prafului de copt. Unii istorici care se ocupă de gastronomie cred că pâinea cu banane a fost un produs secundar al Marii crize economice, căci gospodinele nu au vrut să arunce bananele prea coapte, alţii cred că varianta modernă a pâinii cu banane a fost creată pentru a promova produsele din fâină și bicarbonat de sodiu.